” Și izvoarele își au rădăcinile lor,
Nici munții nu țâșnesc dintr-un loc liniștit,
Nici aripile mele nu cresc din aluatul altor semințe,
Important este cât de mult te poți înălța,
Ca să cuprinzi nemărginirea...„
Aripile„, Petre Nicolescu
”Binecuvântare”, un dar de suflet de la fostul meu coleg de bancă din anii studenției. O confesiune lirică, fără detalii ornamentale, o carte care vine din substanța unui eu ce se caută în izvoarele timpului.
Aleargă în „dor de lumină„, uneori adunându-se într-un spațiu cunoascut, cu străzi, arbori, iarbă și flori, cuiburi în lumină, culori, anotimpuri rotitoare în mers de ceasornic nevăzut.
Alteori, același eu, prins „în descânt de lumină„, într-o mare de întrebări, în suișuri, mai apoi în retrageri, incertitudini, dar și în luminiș, popas pentru alte interogații.
Întrebările fundamentale zidesc constelații, se alătură în contemplări metaforice, în mijlocul cărora există un loc cu ”sere solare”, în dans insolit”Al unei lumi pierdute-n/Cântarea veșniciei timpului„.
O sută de poeme!
și tot atâtea parabole, cuprinse între întâiul suspin
” Îmi este atâta dor”, atingând„Clipa înaripată” și ”Dansul viclean„, într-o ”Călătorie cu îngeri”, spre a surprinde, brusc, prin coborâre în lumea reală, întrupată în ”Labirintul„
Oamenii se răriseră, sperând ca, în drumul lor” să nu ajungă, ca alții, în propriile labirinturi,
Curios era faptul că dispăruseră
Și semnele firești ale unui drum
Cu o țintă anume„.
Un volum pe care l-am citit cu ochii sufletului larg deschiși, o carte în care l-am tot căutat pe tânărul delicat, îndrăgostit de chitară, colegul meu de odinioară.
În locul lui, am descoperit un spirit metafizic, un erudit căutător de sensuri, un cunoscător al realității zilelor noastre retras în explorarea propriei sensibilități, adeverind, cumva, ideea că oricât de sus poți urca și oricât de adânc ai coborî, nu uiți niciodată de sine
” Într-o poveste neterminată,
Din anii chemați ai amintirilor„.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu