ca o prelungire a realității nefardate

povești adevărate pentru prieteni

Nu știu  ce fel de  briză îmi va fi adus în gând imaginea  unei foste  colege de facultate.

 Și un crâmpei  greu de imaginat din tumultuoasa  ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o  fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.

Era cea mai vârstnică dintre  noi, 32 de ani.

Cochetă-  la fiecare  curs  din  amfiteatru,  când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream  rujul  asortat perfect  cu oja,hainele alese  cu grijă și coafura  perfect îngrijită, diferită de felul în care  noi, celelalte studente, ne aranjam părul.

Doamna  I- nimeni nu  o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea  câștiga , cred, destui  bani,  astfel încât   să-și întrețină doi  băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.

Colega  noastră hotărâse să-și abandoneze  locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze  că poate mult mai mult.

Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.

Nu lipsea niciodată.

  ”Istoria limbii” îi  dădea  bătăi de cap, așa că ea  înregistrase pe  bandă magnetică toate  cursurile, străduindu-se  să le  memoreze  cuvânt  cu cuvânt.

Le „recita”, în apartamentul ei  trist. Nu știu dacă avea  forța unei învingătoare, avea, însă, ceva  care nu  lăsa  ca  viața să-i scape printre degete.  Nu accepta să nu-și ducă  la bun sfârșit  gândul de a  sări peste  un gard pe care  viața i-l pusese în cale.

 Am întâlnit-o la niște ani buni după  licență.  Copiii ei deveniseră  bărbați, medici amândoi, soțul  ajunsese  moș.

Doamna  își pierduse  ceva din eleganța de odinioară.

 În liniștea  unei cofetării, mi-a povestit ceva  ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.

”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din  nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.

 Într-o zi, ne-am  certat.

Nemulțumită din cauza observațiilor mele,  soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se  lăsase răcoare.Fiul meu  uda zarzavaturile, eu  smulgeam  niște  buruieni  din straturi.

  Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către  mine. 

Cu toată forța.  

Ca și cum  m-ar  fi lovit din toate părțile.  

Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„

Cuvintele  mi se împleticeau, nu puteam să leg  nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...

În șirag, lacrimile  ne curgeau în voie. Și pe  fața  mea, și din ochii ei obosiți de suferință.

Privesc fotografia  noastră alb/ negru.

Ducem cu noi  amintiri, reacții, situații de tot  felul.

Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.

ce repede se face frig în viață...

”Lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva este să adauge viață vieții.”
Giovanni Papini, poet, romancier, jurnalist, critic literar italian.

Ca mai ieri ne  adunam în amfiteatrul  facultății, multe fete  și vreo  câțiva  băieți.Ne-am regăsit apoi în aceeași  grupă.Și în cămin. 

Cineva ne-a  făcut o fotografie în fața  căminului,în  primul an, înaintea sesiunii de vară: în iarbă, creșteau  floricele, în suflete, speranțe!

Elan, competiție,lucru în bibliotecă și în neîncăpătoarele săli de lectură, în preajma examenelor, dans în sâmbete  mult așteptate, întâlniri și povești de dragoste,dorințe, scurte, prea scurte popasuri prin luminișuri, în căutarea potecii potrivite. 

Au fugit anii, zborul nu a fost  prea lin.

  În mai bine de jumătatea  unui secol, cât a trecut de când  am  absolvit facultatea, ne-am văzut de puține ori: la teza de specialitate pentru gradul al doilea, iar ca profesoare prin câte o comisie de evaluare.

 Mereu pe fugă.

Nu cred că am luat seama cu atenție, ci cu viața însăși,fără să conștientizăm că ea nu este infinită.

   De astăzi, Elena Cotescu, fosta mea colegă de grupă, își continuă un altfel de zbor către...

Cine știe către  ce? 

Când se stinge cineva cu care ai împărțit un segment important din viață, conștientizezi, o dată mai mult, importanța fiecărui moment.

gânduri pe cerul vieții

povești reale pentru prieteni

Purtăm în noi sute / mii de răsărituri și tot atâtea apusuri de soare.

Poate că ar trebui să ne gândim mai des câte ne-au rămas în suflete.

Am aici două imagini- mi le-a adus în față fb.

Prima dintre ele, din amfiteatrul facultății noastre, nu este romantică, este doar un elogiu adus prieteniei și bunei colegialități: Petrică, Petre

Nicolescu, a fost colegul meu de bancă și al Marilenei Săpunaru, mai apoi Barceanu, în toți anii de facultate.

Ajunși la vârsta pensionării ( ufff!deloc nu-mi place vorba asta), am mers să revedem locul formării noastre ca profesori. Ne-am amintit multe întâmplări, de toate felurile.

Mulți dintre foștii colegi de facultate vor fi notând poeme printre nori și printre aștri.

Cea de-a doua imagine este din penultima clasă de liceu- era toamnă, o pauză scurtă, în câmp- practică agricolă se numea acțiunea noastră- aripi ne creșteau din suflete și din umeri, nu aveam vreme să ne gândim la primejdii, chiar dacă ele vor fi existat.

Opt dintre foștii colegi nu mai sunt, nici domnul profesor Rozner, care ne însoțea, nu mai este.

Unii aveau simțul umorului, Pufu, draga mea fostă colegă de bancă, pe care nu am revăzut-o niciodată de la bacaureat, ținea în buzunarul sarafanului o oglinjoară fermecată - costa doi lei, avea două fețe,Mioara Stoica, viitoare profesoară de biologie, avea pistrui foarte simpatici, Romiță , tehnicianul de mai apoi, era blajin, Dante s-a făcut arhitect, dar și-a încheiat tragic socotelile cu viața.

Cu simpaticul Cărăușu C Dumitru, tehnician și el ,am făcut naveta vreo două luni, cu bicicletele, Carmen, economista, îl amenința, în pauze, pe ”babacu ” că vine cu ” tăucu„...

Doamne, cum au zburat anii...

Iată-ne astăzi, câți mai suntem, bunici sfătoși cu nepoți mari și mici, aflați la o răspântie.

Lor le suntem datori, așa cum datori le suntem părinților și profesorilor noștri!

”ceasul meu cine , oare, are să-l întoarcă? „

  

”  Și izvoarele își au rădăcinile lor,
Nici munții  nu țâșnesc dintr-un loc liniștit,
 Nici aripile mele nu cresc din aluatul altor semințe,
Important este cât de mult te poți înălța,
 Ca să cuprinzi nemărginirea...„
  Aripile„, Petre  Nicolescu

”Binecuvântare”, un dar de suflet de la fostul meu  coleg de  bancă din anii studenției. O confesiune lirică, fără detalii ornamentale, o carte care vine din substanța unui eu ce se caută în izvoarele timpului.
Aleargă în „dor de lumină„, uneori  adunându-se într-un spațiu cunoascut, cu străzi, arbori, iarbă și flori, cuiburi în lumină, culori, anotimpuri rotitoare în mers de ceasornic nevăzut.
 Alteori, același eu, prins „în descânt de lumină„, într-o mare de întrebări, în  suișuri, mai apoi  în retrageri, incertitudini, dar și în luminiș, popas pentru alte interogații.
Întrebările fundamentale zidesc constelații, se  alătură în  contemplări metaforice, în  mijlocul cărora  există un loc cu ”sere  solare”, în dans  insolit”Al unei lumi pierdute-n/Cântarea  veșniciei timpului„.

 O sută de poeme!
și tot atâtea parabole, cuprinse între  întâiul  suspin
 ” Îmi este atâta dor”, atingând„Clipa  înaripată” și ”Dansul viclean„, într-o ”Călătorie  cu îngeri”, spre a surprinde, brusc,  prin coborâre în lumea reală, întrupată în ”Labirintul„

Oamenii se răriseră, sperând ca, în drumul lor” să nu  ajungă, ca alții, în propriile labirinturi,

 Curios  era faptul că dispăruseră

Și semnele  firești  ale unui drum

  Cu o țintă anume„.

Un volum pe care l-am citit  cu ochii sufletului larg deschiși, o carte în care l-am tot căutat pe  tânărul delicat, îndrăgostit de chitară, colegul meu de odinioară.

 În locul lui, am descoperit  un  spirit metafizic, un  erudit căutător de sensuri, un  cunoscător al realității zilelor noastre retras în  explorarea  propriei sensibilități, adeverind, cumva, ideea  că  oricât  de sus poți urca și oricât de  adânc ai coborî, nu uiți  niciodată de sine

”  Într-o poveste neterminată,

 Din anii  chemați ai amintirilor„.

    

”povestea ta e tot ce ai”

Lectură de seară în balcon!❤️
Citesc o carte frumoasă, povestea vieții unei foste prime- doamne la Casa Albă.
Michele Obama❤️

Ceva ce m-a întristat: pagina 107 ( întâlnirea tinerei Michele, înainte de terminarea liceului cu femeaia- consilier a Universității Princeton)
”Nu sunt sigură, mi-a spus ea cu un surâs protocolar, dar superior, „că ai material de Princeton„. Judecata ei a fost pe cât de rapidă, pe atât de depreciativă, bazată, probabil, pe o evaluare sumară a notelor mele și a rezultatelor la teste.
A fost o versiune, îmi imaginez, a ceea ce ea făcea
cât era ziua de lungă cu o eficiență venită din practică, și, anume să le spună elevilor din anul terminal unde le era locul și unde nu.
Sunt sigură că, în mintea ei era singura realistă. Mă îndoiesc că s-a mai gândit a doua oară la discuția noastră.”😢

fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „

Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

Ne scapă mereu câte ceva în viață,

”Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu”
 Marin Sorescu 

 „Ai socotit că soarele mai arde 
 Abia vreo cincisprezece miliarde
 De ani... Numai atât? 
De azi pe mâne? 
 Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne? 
„Căutătorul„, Alexandru Philippide
 

 Bătrânul orășel patriarhal, Curtea de Argeș, în zi de mare sărbătoare,în zi de mare sărbătoare, mașini printre stropi, străzi forfota de lume, da,mai există doamne cu păr alb, ondulat discret, ivit de sub boruri cochete, domni cu mers elegant, parfum de tei, ferestre curate. Întâlnirea din parcare, zâmbete, îmbrățișări. scurte ironii, pupici în vârful degetelor. 

De ce așteptăm cu drag revederile cu foștii colegi de generație? 

 Poate pentru că sperăm să prindem.miraculos, în căuș un strop din clipa aceea când simțeai cum îți crește o aripă chiar din suflet. 
Poate că vrei să speri că timpul nu are vârstă. 
 Poate că... cine mai știe de ce?

 O seară de mai, când am privit doar în oglinda din suflet.La urma urmei, ce este fericirea, decât acea clipă vie, care șterge toate granițele ? 
 O seară bleu,în fâlfâit de unduiri verzi, risipite pe foi scrise în poetice teoreme! 
 Matematicienii de ieri, mereu îndrăgostiți de „filoloage„, care, dacă nu-i luau în seamă, deveneau , brusc,”tocilarele alea cu nasul pe sus„!😉 ”
....dansul - ca un miros de fum 
 ca un gest de înţelegere cu focul 

care în tăcere se agaţă de tine.„„

 Veșnicii în care doar clipa contează! 

„Şi când din lungi peregrinări 
 Te-ntorci pe căi de raze şi de unde 
 În lumea dinăuntru, a inimii profunde, 
 Tot mai găsești acolo întrebări.”

cu zbor țâșnind din suflet!

 Ce poate fi mai frumos, într-o duminică indecisă, decât, după- nu-mai-știi-câți-ani, să auzi la capătul celălalt al firului vocea unei foste colege de facultate?

Lucrurile frumoase te cuprind  tandru, se prind  într-o lumină blândă, asemenea unor brize aducătoare de prospețime!
Iar timpul, răbdător, se supune!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/12/asemenea-lumanarii.html

O rază în zbor!

”Caracterul însă  al unei școli bune este  ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult  decât știe  însuși profesorul”.
Mihai Eminescu ( revizor școlar)


 Astăzi este ziua  noastră, a celor, care, într-o bună zi  au decis că pot  să să-și dedice talentul, ( cu cât  va fi fost înzestrat  fiecare ), munca, ( atâta câtă va fi  fost în stare el sau ea  să „presteze”) și, mai presus de toate, dragostea pentru  copii, ( cine o va fi având) ca să lumineze minți, să bucure suflete. Să facă lumea toată mai bună!

  Am ajuns profesoară, pentru că asta mi-am dorit!  Din tot sufletul!  Trecând peste    opreliști  de tot felul. Zică cine ce va vrea să zică- și astăzi, dacă ar fi  să-mi aleg  meseria- tot  profesoară m-aș face.. 

În dimineața asta  de toamnă, ca de atâtea ori, înainte  de a mă gândi la viața mea  de profesoară, mă  gândesc cu mare drag și cu multă duioșie, la mulți dintre profesorii mei  și , dacă aș putea, fiecăruia  în parte i -aș  dărui  primul meu zâmbet,însoțit de o albă crizantemă.!

Cel dintâi ar fi Domnul Fulga- profesorul  meu de Limba Română din gimnaziu.

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html

Abia după aceea,  mi-aș îndrepta  ochii sufletului către  anii mei  dedicați copiilor.

 Nu știu câți dintre foștii elevi se vor gândi astăzi la  mine, ocupați cu  toate ale zilei, au, poate, multe alte lucruri de făcut.

 Unii sunt  chiar în lista mea de „friends”.

 Lor le spun ceva acum, ceva  care ar trebui să ajungă și la alții: Dragii mei, când vine  vorba  să spuneți   ”Mulțúmesc”, indiferent ce  meserii și funcții aveți  sau veți avea, dacă tot vreți să-i mulțumiți unuia dintre  foștii voștri dascăli,adăugați,  lângă   acel ”mulțumesc:   Doamna  profesoară/ Domnule  profesor!  și, mai ales, nu  uitați pronumele  personal  de persoana a II-a plural. La dativ. Așa cum ați învățat la școală.

Nu-mi plac tristețile, dar ceva tot o să spun: întâmplarea  face ca,  tocmai ieri,  la intrarea în scara  blocului  să  mă întâlnesc  cu o fostă elevă, are, cred, 32 de ani. Era cu fiul ei, școlar, foarte bucuros  că miercuri, adică astăzi, nu  se va mai duce la școală.  Auzisem de la o  vecină că  fosta mea elevă locuiește pe scară cu mine  de câteva luni, timp în care, zic și eu ,  poate că ar fi trebuit să-și facă  vreme să sune la ușă  și să mă salute.( i-am fost și dirigintă  patru ani,  drept este  că Limba Română nu era   iubirea ei cea mare)  Cum ziceam, ieri s-a întâmplat. ”-Bună ziua!„...”Bună ziua”!

Și cum nu vreau  să-mi încep ziua asta  când lumea toată își serbează  dascălii- poate că ar fi trebuit să scriu cuvântul  cu majuscule- ( nu știu cum o fi pe la alții) o să povestesc repede ceva  de care îmi aduc eu  aminte  cu  ochii  înlăcrimați!  
Lacrimile sunt de bucurie!

Odată, înainte de teză , i-am avertizat pe elevii mei din clasa a VIII-a, a căror dirigintă eram, că, dacă voi descoperi pe cineva copiind, acela va primi nota 1 .
Necazul n-a întârziat. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve a scris rezolvarea   părții de  gramatică, pasând ușor hârtiuța  în spate, destinatarul fiind  un  băiat, care fără "ajutor", ar fi obținut, sigur, nota 7. Omul a   transcris repede și a dat  bilețelul mai departe, către alt coleg, candidat permanent la corigență.

Urmăream " manevrele", gândindu-ma ce ar trebui să fac.În  același timp cu mine,  la eveniment asistau  ochii „autoarei". Trebuia să respect ceea ce spusesem anterior . Am cerut copiuța și mi-am tinut cuvântul.
 Nu   m-am bucurat, nicicum, de   cele petrecute, pe tustrei i-am ascultat de  nu știu câte ori până la sfârșitul  trimestrului, ca să-și  rotunjească mediile. .

Au trecut anii... 

Autoarea copiuței a devenit jurist.

 Nu mă salută niciodată.
Al doilea beneficiar al "ajutorului"- elevul cu prestație slabă - este un familist bun, un om ca multi alții. Nu știu câte cărți va fi citit între timp, dar este un om serios.
Gheorghiță-cel care a primit și a transmis copiuța - a absolvit două facultăți:"Aerospațiale" și" Finanțe".

Într-o seară ploioasă, de onomastica mea, cineva a sunat la ușă . Am deschis- era Gheorghiță- cu un superb buchet de lalele în mână .

În timp  ce-mi spunea  că întâmplarea  aceea  cu  drumul bilețelului ghinionist  l-a ajutat  de multe ori, eu,  uitându-mă  și la  fața lui   bucuroasă, și la  florile scăldate în boabe de ploaie, m-am simțit  școlărița  care  primea întâiul 10 în catalogul  vieții.

 Multe nopți de nesomn am avut  de-a lungul  vieții  de profesoară;  câte reproșuri  mi-am făcut că poate am fost  nedreaptă, ori prea exigentă. Sau  că nu am avut  totdeauna  balanța în minte, că am aplicat, poate,  corecții nepotrivite.  Uneori m-am pripit sau n-am meditat îndeajuns asupra  câte unei situații ivite cine știe  cum și de ce.. 

Totdeauna, însă, și spun asta cu mâna pe inimă - am făcut-o dintr-o mare dragoste față de ei, și mai ales,  din dorința de a-i determina să fie corecți.

 Am trăit experiențe de tot felul ; de fiecare dată , am descoperit ceva nou.
Concluzia? 

Copiii sunt minunați! Universul lor este captivant. Trebuie să vrei și să-ți dorești să-i  înțelegi!

Câteva  cuvinte pentru colegii mei  de toate vârstele, sărbătoriți  sau uitați astăzi:

Cine vrea să ajungă dascăl -sau chiar a devenit-ar trebui să fie recunoscător; este un privilegiu să le fii copiilor în preajma, să te simți tu însuți  copil, atunci când au nevoie, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge, să-i sancționezi când trebuie.

Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutam cu toții- " Tinerețe fără bătrânețe"!

m-a cuprins melancolia

gandindu-ma la viitor, asa ca m-am apucat sa fac dulceata de portocale. Este uimitor cum te inveselesti cand rupi feliile de portocale sau freci podeaua..
David  Herbert Lawrence//

 Sta pitulat intre doua blocuri.
 La parterul celui din dreapta.
 Ca si cum s-ar feri de ochii cumparatorilor.

Din cand in cand, trec pragul  buticului ticsit cu de toate,  chiar daca risc sa ma impiedic in sparturile  celor doua placi de gresie din fata usii, in care  se aduna de vreun an tot felul de maruntisuri, de care cumparatorii grabiti se debaraseaza cu nepasare.

Imi place zambetul ei cald.
  Admir sinceritatea rar de gasit la vanzatoare: astazi  nu am nimic din ce vreti dumneavoastra..

Fiica ei mi-a fost eleva.

Brusc,  fara vreo introducere,  mainile incep sa-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrima alearga rebela de sub pleoapa fardata in verde stins.

-Doamna diriginta, Lilica este un copil extraordinar!
 Nu stiu ce m-as face fara  ea, fara ajutorul ei.. si cuvintele isi dau drumul rostogolindu-se  in sir de pietricele..
patroana imi da 6 milioane vechi, barbatu aduce si el  8, fiu-meu a vrut la facultate in Bucuresti. M-am rugat de el, l-am implorat ..
Ce sa fac aici, mama? 

 Este la Robotica,  fara taxa, invata de-i sar capacele, stiti s-a dus la admitere cu bani de imprumut..

 Printre sughituri, vorbele ei  au ceva din  plesnetul unui bici.
Peste saptamana ,  mancam ce putem, strang pentru sambata, cand vine el acasa.
Ii gatesc pentru saptamana urmatoare, norocul meu e Lilica..
Credeti ca o sa rezist patru ani??//

)

și râd de teama mea,

cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică. Octavian Paler
 
Când eram copil,  mă temeam de câini , prin clasa a doua, m-a trimis  învățătoarea la cooperativă să-i cumpăr ceva, cum era să refuz, nu se putea, am alergat, de teamă să nu pierd prea mult din lecție , un câine  slobod n-a înțeles motivul   galopului meu și  mi-a rupt uniforma, am rămas cu o sperietură de care nu m-am lecuit nici acum.
 Mai târziu, profesoară fiind,  nu mi-am permis  să trimit copiii oamenilor să-mi cumpere nu știu ce.. nici nu i-am învoit  când  se plângeau că ar fi uitat aragazul deschis, radioul în  priză sau cine știe ce probleme  nerezolvate acasă.
În liceu  îmi era frică de câțiva profesori- de babacu, de   cel cu atelierul, pe ăsta chiar l-am urât. Nici când intra Stass la oră nu mă simțeam chiar confortabil.

Cu toate astea, doamne, ce aș vrea să fiu din nou liceană!
În facultate, îmi era frică să nu stric  media pentru bursă.
  După ce am ajuns profesoară, numărul fricilor a crescut, cam cum se umfla coca în copaia din bucătărioara bunicii.

 Nu iau în calcul că mamă fiind mă temeam că nu ajung la timp, seara, să-mi iau copilul de la grădiniță, că nu mă trezesc  să-i dau medicamentul când avea febră.
Întâia teama mi-a fost  că, dacă autobuzul are întârziere, directorul  mă așteaptă  în fața ușii clasei cu catalogul în brațe. Așa proceda el cu toți navetiștii.
Dacă toate erau în regulă, tot găsea  un motiv să  demonstreze că doar el are pâinea și cuțitul.
 Îmi era frică de inspecții- de la pionieri, de la utc, de la partid. Tot timpul  venea câte cineva, doar auzind un nume , te lua cu frig, în plină primăvară..
 Nici în afara școlii nu eram feriți de frici-  practica agricolă se întindea în unii ani până către începutul lui decembrie- era un ins, nu i-am uitat numele, dar nu vreau să i-l scriu, mare specialist în bute, adică ceva extraordinar- cocenii de porumb, legați  cotor la cotor de către bieții elevi,  supervizați de  către diriginți, aliniați pe grupe și clase, erau așezați în ordine strictă, se știau distanțele, numărul de snopi, ce mai! militărie curată. 

Dacă nu picai în zona de control erai o persoană fericită.
 A venit 89, am respirat , am simțit și sorbit gustul libertății, o vreme chiar am am uitat de frică.
N-a fost să fie- orice dosar cât de mic, pentru orice problemă-trecere la altă categorie de salarizare, salariu de merit, gradație de merit, ( bașca munca ta, pentru a primi niște amărâți de lei )  te făcea să simți cât de neputincios ești în fața cuiva..  furcile caudine.

Atâția ochi te analizează!  aiurea, știu eu  destule persoane care doar se făceau că muncesc, dosarul vorbește..
Și uite așa, din vorbă în vorbă, am ajuns în anul de grație 2013, când eu  am redevenit persoana fricoasă-  câini destui prin oraș, dar nu de ei mă tem, mă tem când  trebuie să bat la vreo ușă  ori să aștept în fața vreunui ghișeu- eu vin cu banii, că sunt persoană  conștiincioasă, nu aștept somație. Chestiunea este că s-ar putea să nu fie toate  în regulă..socoteala din târg nu se mai potrivește cam  de multișor cu cea de acasă.

 De dimineață, am plecat cu inima strânsă - oare am toate actele, toate copiile?
  Buricul orașului, clădire mare,  scările   sunt sparte, că era cât pe aci să mă împiedic,  plătim taxe și impozite, atât cât zice legea, că n-ai încotro, cui să-i  spui să aibă grijă de om?( la băncile vecine, ploaia spală marmura frumoasă)
 Lumină chioară, hârtii pe jos, chiar dacă, unul lângă altul,  trei coșuri așteaptă cu gulerele strâmbe  de revoltă. 
Un individ - după haine ai zice că este coșar- vorbește singur, de fapt  strigă,  cică vrea  cazier curat, dacă achită  150 de lei,  nimeni nu-l- întreabă nimic,  mi se face frică , ar putea să aibă   vreun cuțit ascuns, la câte se întâmplă..
Cinci ghișee, este vineri, funcționează doar două, după  mai bine de un ceas,  ajung în fața ușii, am emoții, am și dreptate, îmi mai trebuia o copie de pe cartea de identitate,  am procură, nu mai trebuia, 50 de roni, nu contează, ce mai contează,  primesc documentul, intră o domnișoară,  din cele două  acte pe care trebuia să le ridice, unul al ei, celălalt al surorii  care locuiește  la țară, a ieșit doar unul,  n-a  funcționat  corect imprimanta..
Este vorba despre un document foarte important, fata a venit din Spania să-l preschimbe, are bilet de avion pentru mâine.

  nu am ce să vă fac, v-am explicat foarte clar, nu au ieșit, nu sunteți doar dumneavoastră în situația asta. Mai faceți o poză, în 14 zile lucrătoare  îl aveți, puteți  lăsați  cuiva procură..
Îmi vine și mie să plâng  văzând-o pe biata fată cât  de amărâtă este, mă închin în mintea mea că  actul  meu, care nu este al meu, a ieșit la imprimantă, ce m-aș fi făcut dacă  ..
Afară plouă mocănește,  bate un vânt de primăvară  nemulțumită. Orașul își privește prin ochiul deschis  maidanezii, porumbeii, clădirile.
 Lumea , cu ale ei.//

Îndrăznesc să te întreb-ai frici de astea sociale?

mi-aș lua lumea în cap

Trebuie doar să aleg bine direcția!
La cei  33 de ani ai lui, este total dezamăgit.
Îl știu  de pe vremea când  bunica  îl învăța să facă primii pași- părinții despărțiți, mama  a fugit cu un neamț, tatăl  s-a apucat de beție.
 El, copil bun, a  învățat carte. S-a făcut inginer. A  muncit în mai multe locuri. S-a mulțumit  și cu mult și cu puțin. Rămas șomer, s-a apucat de agricultură. Sere.
 Legume.
 Muncă enormă, din zori până  când  răsărea luna  de după  turla bisericii.  Câștig? Aș! Nu vezi  că omul vrea să cumpere cât mai ieftin? Știe el  cât mă costă,  cât m-am împrumutat, când o să-mi plătesc toate datoriile?
Și-a lăsat barbă. Mă uit la el, încercând să aflu ceva din copilul de odinioară.
Ochii. Da! ochii  jucăuși,   de culoarea nucii necoapte.
Mi-a venit în minte o parabolă.. autorul- Părintele Arsenie Boca.
Zice că era undeva un om tare nevoiaș. O ducea greu, mereu   tot mai greu. Într-o noapte, i s-a ivit în vis Dumnezeu.
- Vezi tu stânca aceea, fiule?
Du-te și  muncește pentru mine!
Omul a trecut la muncă- de dimineața, până  dincolo de miezul nopții. Oamenii îl vedeau, se uitau,  se mai găsea câte unul care îi da o mână de ajutor. Parcă s-ar fi clintit  colosul cu o idee,  câțiva milimetri.
 Tot mai obosit, omul a adormit acolo,  cu capul pe uneltele lui de muncă.
 I s-a ivit,  în  vis, satana.
-Prost ești, omule!! la ce bun atâta  muncă de ocnaș?  Nu vezi  ce este în jurul tău? nu trebuie să muncești deloc. Banii se fac și altfel. Trebuie doar să fii isteț.
Omul s-a trezit  buimac: ce să facă? încotro s-o ia?
S-a culcat. Cu gândul la Dumnezeu.
El i  s-a arătat în vis.
-De ce te zbuciumi atât , omule? Eu nu ți-am spus să muți stânca, ți-am spus să muncești.
 Uită-te la tine- ești  frumos, ești încercat, rezistent, călit.
Ai toată viața înainte!
Nu poți face minuni. Doar eu pot să mut stânca.//
 Mă gândisem să-i spun   tânărului meu  cunoscut povestioara.
Nu știu ce să fac..tu ce zici?
 Un dar de la Ottilia!

gaudeamus (igitur)

Într-una din zilele trecute, nu mică mi-a fost mirarea, când, preocupată fiind să găsesc o anume instituție a statului,despre care aveam doar vagi informații, în mulțimea de trecători grăbiți, am zărit ochii albaștri și părul sârmos al profesoarei mele de limbă română contemporană.

Prima oară, după atâția ani, de când am terminat facultatea!

După delicate pupături și  amabilități frumos glăsuite de ambele părți , dumneaei și-a păstrat același simpatic rrr franțuzesc, a acceptat invitația mea  să intrăm în localul de la colțul străzii.

Ne-am așezat la o masă retrasă, cu vedere către porumbeii din piață.

Cam supărată, întrucâtva dumneaei, pentru că a trebuit să se pensioneze, chiar a primit o sumă frumușică, reprezentând , retroactiv, recompensele calculate din septembrie până acum.

 Vorbim noi  una/alta despre colegi de-ai mei,scormonim amintiri dintr-o lume comună,nu este cazul să amintesc acum porecla pe care nu știu cine i-a dat-o, i se potrivea- mănușă, ba uite că am s-o spun că nu mă aude, galina, așa îi spunea toată studențimea,  care o avea  ca profesoară de curs și de seminar...cu o anume notă de umor, dar și de tandrețe.

-Ce copii buni erați voi- inteligenți, muncitori și ascultători! Era o plăcere să vin  la seminar!

 Cum să nu-mi amintesc?

Bineînțeles că o aprob, păstrez și acum  caietele ticsite de  conspecte, nimeni nu îndrăznea  să vină la seminar fără să fi parcurs bibliografia obligatorie, indiferent  câte ore trebuia să  petreacă  în bibliotecă sau în sala de lectură.

N-am uitat gestul leneș, vizibil   calculat, cu care își scotea, din poșetă, caiețelul în care consemna cu exactitate plusurile, dar , mai ales, minusurile  fiecăruia..

Și tot așa, din vorbă în vorbă, îmi spune că, în vară,  la susținerea tezei de absolvire, o tânără- coafură lipicioasă și fustă scurrrtă, scurrrtă ( superlativ absolut!!), întreruptă de un profesor din comisie , pentru a i se cere un nume predicativ,  clipocindu-și genele,  grele de rimel și de nesomn (intelectual), are nemaipomenita inspirație să spună, drept răspuns,  o  maximă  adaptată -noaptea e un sfeșnic bun!..lăsând onorata asistență  ca la dentist..

N-am întrebat ce notă a primit   viitoarea profesoară de limba română..poate că nici nu aș fi amintit momentul , dacă n-am fi discutat,  aseară și astăzi,  despre  biserică. sfeșnic/sfetnic, nici măcar paronime nu sunt..sau??

Trăim în România, țara în care profesorii, mai ales cei tineri,  au salarii foarrrrte mici..

p.s. tu ce zici?

”universul nu este al meu,

 eu sunt al lui.

Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii.

Am ales din cartea asta, citită pe îndelete,o propoziție  limpede-Umbrele sunt la fel de frumoase , ca și lumina.

 Îmi place judecata asta .
Mi-a venit în minte urmărind jocul neastâmpărat, voit disimulat, al iernii. O știam plictisită, monotonă. Torcând leneș. Ca o pisicuță somnoroasa. Dintr-odată , și-a arcuit mersul, de jivină răsfățată, nestăpânită.

Alaltăieri  țopăia cu picioarele goale prin băltoace, peste noapte a îmbrăcat sarica lungă cu glugă . Cât casa.

Și dacă zilele fug, așternându- se bogat, în jocuri troienite, în nopțile lungi , gândul mă duce la amestecul ciudat de lumini și umbre,  din care se țese , necontenit, viața.

 Când m-am dus la facultate, aveam un singur gând, să fiu profesoară într-un sătuc de munte.

 Cu drumuri răzlețe. Și livezi de meri . Albi primăvara. În ninsori de floare. Roșii când s-ar ivi , neașteptată, toamna .

În pridvorul luminat al căsuței, neapărat vopsită în alb , să se răsfețe, în roua dimineții , flori. În toate culorile. Și iarna să ningă cuminte. Să aud colinde ,  în clinchet de clopoței. De după perdele croșetate in linii de lumină.

Cine le schimbă pe toate? Să fie clipa oarbă?

Parca așa spunea cineva , cândva.

Să uiți de toate câte ți-ai dorit și să apuci, așa, pe-o cărăruie , care duce către..chiar , încotro se îndreaptă?//

Scriam asta în urmă cu un an.

Vremea fuge, în același ritm nebunesc. În joc neîntrerupt de lumini și umbre.

N-am aflat răspunsul.

Îl știe careva?

” în cazul cel mai bun,

 femeia este o contradicție. Alexander Pope

După  niște ani – nu puțini la număr- petrecuți , care pe unde a putut sau s-a nimerit, zece dintre cei optzeci de  filologi  cu examen de licență, am ajuns, întâmplător sau nu, în același oraș..

Ne vedeam  pe la Inspectoratul  școlar , imediat după 15 august.
 Începeau drumurile către locul cel mai de temut pentru noi.. Nu intru în amănunte.
Oricum, cine a  avut în casă un profesor de orice specialitate, în acei ani, știe cam cum era.

Asta  în cazul în care respectiva persoană era suplinitoare.

Ce însemna atunci suplinitor?

Era un absolvent de facultate – la zi, admiterea  însemnând zece până la paisprezece concurenți pe un loc- cu examen de licență, care, din diverse motive: căsătorie, copil, casă etc. nu se putea prezenta la post. Adică în locul unde fusese repartizat, nu neapărat în funcție de medie , cum scria în regulamentul de repartizare a absolvenților.

Catedra putea fi într-un sat la câțiva kilometri de granița cu URSS, Ungaria, Iugoslavia. Fără exagerări.
Cine primea catedră în județ era un om fericit.
Nu ne naștem toți norocoși..

După mulți ani de navetă, în urma singurului concurs la care am avut dreptul să particip, până în 1978, concursurile fiind  organizate doar pentru titulari, am ajuns, în sfârșit , în oraș.

Am întâlnit nouă colege.
A trecut vremea..cu toate ale ei.

Toamna trecută a dispărut un coleg- el , soția și  eu eram în   aceeași grupă,118 .
Vestea s-a răspândit, ne-am adunat, noi, cele din oraș.. uite ce ne face viața..și am hotărât să ne revedem.

 Cu chiu cu vai, ne-am strâns  într-o dimineață, din zece- șase- două foarte bogate, asta e,  fortuna caeca est, două văduve, Dumnezeu să-i ierte pe soții lor! J... și eu ,în poză, lângă stâlp...

Ce bine arăți, nu te-ai îngrășat deloc, ai o culoare faină la păr, ești chiar sexi, ai rămas neschimbată, dragă, ce mai!..amintiri, poze cu nepoțeii, copiii sunt  ei înșiși părinți, cinci suntem soacre, una, alta...

O...... a propus să ne întâlnim în fiecare joi, la sfârșitul lunii, ba chiar să ne petrecem zilele de naștere împreună.

Nu știu cum o fi intuit J..., dar, înainte de următoarea întâlnire, fiecare a transmis alteia,  telefonic, scuze, uite la ce sunt bune telefoanele,   pentru amânarea  datei..

…………………………………

A trecut un an..

 noi, femeile-o sintagmă  neconvingătoare..

p.s. la voi  este altfel?