MAMA

   Nu este  zi, nu trece nicio seară, fără ca eu să nu mă gândesc la  mama  mea. 

 Numele ei era Ioana. 

Am pierdut-o  brusc, fără să fi avut  vreun semn.

  Era  tânără, eu  abia învățam să fiu  mamă.

Puține sunt scenele  care  mi-au rămas în minte, în care  noi două  să ne fi spus cât de mult ne iubim. 

Era atât de discretă în simplitatea  ei. 

Atât de  harnică! 

 Mama nu mergea, ea alerga. 

Și când se oprea,  cosea, torcea,  țesea, gătea, spăla, limpezea rufe,  tricota, hrănea păsările și animalele, văruia, planta, îngrijea  grădina, îmi împletea  cozile, asculta  poveștile tatei.

Cânta.

 Plângea  ușor, era atât de  vulnerabilă...

  Odată, venind  noi  de la un lot de lângă pădure, ne-am oprit la Puțu-cu-Salcia.

   În   partea aceea de câmp, în asfințit,  simțeam ceva  imposibil de povestit,  acea  armonie în care  mă simțeam un firicel în imensitatea cosmică.

Nu am vorbit cu mama despre asta, poate că nu m-ar fi înțeles, ea credea  că citesc prea mult.

Ne-am oprit, am băut apă proaspătă din fântână și am  ascultat liniștea  asfințitului

  Mama a fugit din viață , fără ca eu să  știu. Inima i  s-a oprit, în  timpul  unui prânz de octombrie.

Fotografiile ei din tinerețe, ca și acelea în care apăream noi trei.  părinții  și eu, s-au pierdut  când  casa noastră a fost înstrăinată.

 Imensă greșeală, pe care o voi regreta  toată viața.

  Mama este în sufletul meu.

 Ca o icoană.