parfumul luncilor de tamarix

Fără să fi știut, două dintre profesoarele mele din liceu, prima fiind costeliva domnișoară Lupescu, temută  pentru  modul ei de ascultare la geografie, când sărmanul  adolescent trebuia să spună ca pe apă toți vulcanii lumii/munții cu ale lor

vârfuri/pasuri și trecători, toate localitățile renumite pentru vinuri/parfumuri/  cafea/ aluminiu/ nămoluri tămăduitoare  și câte altele,iar cealaltă, franțuzica, tânăra noastră profesoară, pentru al cărei mers mai toți colegii ne ignorau total, mi-au transmis  dragostea pentru drumeție.

 Poate că de frica țânțarilor nu am văzut eu până la vârsta asta le paradis des oiseaux, cu al său unic parfum de tamarix.

 Ca tot omul cu acces la internet, am aflat că  o societate ( din mai multe motive, nu-i spun numele) organizează  niște excursii extraordinare în Deltă. (epitetul îmi aparține, oricum nu  depășește deloc reclamele)

 Am dormit cam puțin în noaptea de dinaintea plecării, de teamă să nu pierd prima ”îmbarcare”-Pitești/București, m-am trezit la timp, nu am sărit peste micul dejun, nici peste cafeluța răcorită,  am ajuns  cu bine și la locul de întâlnire din  capitală. 

Cu ceva gălăgie din partea unei doamne  cam îmbufnate, autocarul a pornit spre Tulcea. 
Șofer priceput, asfalt bun, temperatură potrivită, câmpuri arse de soare, lanuri de floarea- soarelui cu pălăriile topite, lăsând să le cadă în țărână dinții copți în arșița verii, scurt popas, din nou la drum și iată-ne ajunși 42 de  temerari  la Murighiol.
Așezare bătută de același soare fierbinte, o haită de câini cuminți, hămesiți de foame și de sete, un ponton, obosit și el, lumea grămadă, atenționare în privința scufundării din partea cuiva mai  umblat pe ape, nu ne aștepta nimeni, nu  neapărat cu vreo saramură, sosesc, în sfârșit, trei bărci, primim veste  portocalii, veselie mare, urcăm.

 Dunărea ne primește  cu ale ei ferestre  larg deschise: sălcii pletoase, proaspăt pieptănate, cărărui printre arbori, păsări și pescari, 15minute de  mers  cu barca și iată-ne la Uzlina.
Ponton șubred, buruieni în pâlcuri  grase, vreo trei/ patru  câini blegiți, formalități  de cazare, o cameră cât o chilie. ( o fi intuit tipa de la administrație că eu mă pot strecura ușor printre cele două pătuțuri ca de copil)

Proprietatea este îngrădită, aveam să constat  a treia zi când , înarmată cu aparatul de fotografiat , am vrut să imortalizez răsăritul, dorință rămasă nebifată, pentru că paznicii porții dinspre grădină erau  mai mulți câini și un  roi serios de  viespi matinale.

Ce vreau să spun este că  atunci când  plec într-o excursie nu  am ca priorități mâncarea și luxul  locului de dormit. De data asta,  era altceva; voiam  pește! 
Renumitul borș  fiert în apă de Dunăre.Da, a fost să fie, nu chiar  cum ar fi trebuit, dar a fost.

Prima dimineață în Deltă, excursie  inclusă în program, trei ore, pe care le-am  petrecut  ca-ntr-un vis frumos! Barcagiul, un  ins  pe care mi-l imaginasem cam cum zicea Sadoveanu în „Taine(le)” lui, cu  fața cucerită de  barbă, după nume, lipovean cumva, închis, aproape posac, nici certăreț, dar nici amabil, se lasă foarte greu convins să dea explicații. Aproape că  nici nu am dus lipsa lămuririlor lui.

VORBEȘTE DELTA!!

Valuri verzi și albastre, soare și sălcii cu lungi gene de ramuri, pescăruși, pelicani și egrete, zbor  răpăit și pescari cu brațe vânjoase, fâlfâit alb în dans de fire fragile, rațe negre, la sfat, șopot de Dunăre mereu gânditoare, raze piezișe în stuf fremătând,  șuvoi de mirare  pe figuri, crengi în forme ciudate, tineri și vârstnici  cuprinși de uimire, prinț trist, cu platoșă alb argintie, nufărul domn  în palat de verde lucios. 

Împărăție de ape!

Zboară  greu de strunit timpul, prânz pescăresc cu  borș clocotind  în ceaun, voie bună, impresii,  noi cunoștințe, piscină, volei și plajă, atenție mare la viespi.

Noaptea a trecut repede, pentru că  ne aștepta o zi plină:  8 ore de „mers„. După un mic dejun tras la indigo în  fiecare dimineață, primim un pachețel-un măr, o apă plată mică și trei sandviciuri  identice,( șnițele și atât) Nu există ghid, nu există nicio hartă, suntem în grija aceluiași taciturn barcagiu. Nu mă obosesc să-i cer informații, doamnele care îl tot sâcâie transmit că am parcurs: Uzlina, Chiril, Isac, Geamurlia, Caraorman. Intrăm în Dunărea veche, canalul Madgearu.
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii. 
Îl întreb dacă  știe ceva despre  parfumatele lunci de tamarix, o fi mormăit ceva, eu nu aud nimic, pânză verde/albastră, soare  plăcut, bărci  și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani  și carași, Dunărea- împletire  de ape  în muzică de valuri.

Popas și schimb  de transport, urmează  safari.

 Spaima dispare treptat, Ionuț , șoferul mașinii  cu care vom merge  vreo două ore are doar 15 ani, conduce atent.

” Cine să mă  oprească, pe mine, doamnă,credeți că vine careva pe aici? tata este polițist în  vamă”.
 Stepă uscată, ciori și ciulini, frige în flăcări amiaza, mare noroc am avut să ocup locul de lângă temerarul șofer.
Iat-o!  neîmblânzita pădure Letea! 5600 de hectare.
 Ghidul, un bătrân șugubăț,trebuia să-l fi prins într-o poză,  ne duce în fața stejarului de poveste, 470 de ani, brațe sucite și răsucite, ca șerpi fără solzi, doar cu smocuri de frunze între dinți, arborii-n juru-i se pleacă în joc fabuloși: plopul alb, iedere și  liane grecești, vița-de vie cătându-și drum  împletit pe vârf de stejari și de  meri  sălbatici, peri sălbătici și ei. 

Și spune bătrânul că  iarna se adună în haite șacalii, de două ori nasc într-un an câte doisprezece pui, așa că  au dispărut căprioarele  și blânzii iepurași. Mistreții dau iama prin curți  și grădini.

Poteca ne duce  prin bolți  de verdeață și 

locuri cu ghindă și  evantaie  de rugi și ferigi către dune, dâmburi   vălurite, cu ale lor nisipuri fierbinți, ghirlande mătăsoase, povești fără  vorbe, când locul va fi fost o mare  albastră.

 Mers  înapoi, herghelia de cai sălbăticiți la  siestă. 2500 de  suflete abandonate, trupuri slăbite, secătuite de timp și de boli,  rod noaptea liane și scoarță de arbori, străbat nisip și poteci.

 Calul, frumos animal rătăcit în povești de ieri și de astăzi.

 Urcă soarele pe boltă, frige nisipul, lăsăm în urmă pădurea cu tainele ei, satul Letea, cu case pitice, acoperite cu stuf își duce viața  în mijlocul  unei lumi pe care doar dacă ai hălădui pe acolo zile și nopți i-ai putea descifra înțelesul.

  Un ultim popas, Lacul sărat, apărut ca un semn  al cerescului gând, în noaptea de Înviere a anului 1976, când digul care proteja   locul  s-a rupt, apele s-au revărsat înghițind totul în cale. Și când, în sfârșit, ele și-au aflat liniștea, a rămas în mijlocul stepei un lac sărat, săpându-și culcuș în adâncimea de 4 metri a solului arid.  Clipocește singur în mijlocul stepei un fel de mânecă subterană a mării.

 Trecuse de prânz, soarele  frigea  în săgeți usturătoare.
Lăsăm  în urmă stepa cu pădurea ei fabuloasă, dunele fierbinți și caii visând la tingiri cu jăratec. Ne așteptau barca și îngânduratul ei  vâslaș.

 Drum verde  printre covoare de  nuferi,  sălcii spălându-și pletele  în ochiuri de apă.Barca spintecă apa, fluviul a obosit, se zărește bătrâna Sulina,orașul nesfârșitei parcă
întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar  mării. Coșuri obosite,  pereți  cenușii, oraș aruncat în uitare.

 Drumul  nostru drept de ape, tras de o linie imaginară, se oprește  brusc. Trebuia să ajungem  în locul unde  fluviul își toarnă oboseala  lui de mii de kilometri în spuma  mării; voiam să văd miracolul  foamei apei de Apă. 

Primim  doar câteva informații, avem  vreo patru ore de petrecut într-un loc  dezolant. Praf și dezordine, multe biciclete, pescari și barcagii,soare și  viespi, ieri și astăzi laolaltă.

Lumea se împrăștie, unii vor neapărat un prânz cu  borș pescăresc, eu și prietena mea ne dorim să  găsim marea.Mers obositor cu un microbuz  rupt de șale. Iat-o- albastră, calmă,  unduitoare!

 Două ore de baie în  valuri  moi  ca de mătase,odihnă  sub  o umbrelă de culoarea nisipului. 
Căutăm  și găsim casa scriitorului Jean Bart, scene din „Europolis„ îmi trec prin gând, orașul   primește  poleiala  de dinaintea asfințitului.Intrăm în Catedrala ortodoxă Sfinții Alexandru li Nicolae.

 

Totdeauna aștept punctul culminant al excursiei, îl construiesc în gând, îl compun și-l desfac în bucățele dragi. De data asta,  taciturnul barcagiu, cu  cearcăne și ochi bulbucați, și-a arătat fața   de  om rău. A sfărâmat povestea.

Sta să apună soarele, fluviul își murmura tălăzuirea când verde , când argintie, zburau pelicani și pescăruși, treceau bărci și  câteva vaporașe ...mi-am impus să nu ascult cuvintele repetatei manele, să-mi încarc retina și sufletul cu verdele creț  al valurilor, dincolo de care pâlcuri de tamarix  zâmbeau,poate,în pacea poalelor de sălcii.

 Am respirat ușurată, când, în sfârșit, am zărit pontonul.

Cineva, acolo sus, a rânduit bine lucrurile, ne-a  înzestrat  cum multe neamuri și-ar dori.I-a lăsat omului dreptul să dispună de  frumuseți, de bogății și de soarta lui.//

 Ținut de poveste scrisă în graiul nenumăratelor specii de păsări, pictată în pânze moi de nuferi, între  răsărit și apus, Delta Dunării  este o poveste neterminată, în fiecare clipă altfel, cu oameni aspri, rupți de civilizație, ființe pe care sărăcia și gustul amar al banului  îi fac de temut.