are și ea o zi în calendar

Motto: Cea mai mare biruință -aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire.
 Albert Camus
 Într-o zi, să fi avut eu șase ani, maica mare de la zid mi l-a trimis pe Rică. Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata într-un coș, pe portbagajul bicicletei, învelit într-o vestă de lână. 
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă. Nu știu câți ani a durat povestea.
 Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten. 
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să țin în casă vreun pisoi. 
Cățel, da, am o poveste cu Bill. http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html 

 Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni, ca două felinare neastâmpărate. Sau verzi, rareori îi văd, că, șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e... 
Mai sunt încă două. Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme. Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină. Ar mai fi un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.//
 Mai acum vreo câțiva ani, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai aristocrată pisică din câte știu. Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau poate că greșesc, o interesau cumva cravatele domnilor. //

Mă întorceam de la teatru. Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, singură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți. Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut. 
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Doar că am pierdut-o pe străina din alee...// 
 Printre frunze stinghere, noiembrie își țese broboadă subțíre în stropi de măzăriche.. Se întunecă devreme. În culorile amurgului grăbit. Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură pacea înserării.
 Cină în toată regula. Pe două schimburi. Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile, își fac, deja, siesta. Doi motani mari-unul dungat, altul alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic. Câțiva pisoiași mai anemici înghit alene.
Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva. O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus în farfurioare. 
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. 
Pisică-mamă. 
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni, ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele. Cum aveam telefonul în mână, fac o poză. Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. 
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”! mă privește duios și-mi spune clar: noapte bună, doamna profesoară!
 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste. 
Este despre un domn foarte bogat, care nu știa să se veselească . Avea de toate- palat, trăsuri, grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase. Nu putea fi vesel niciodată. A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
 Într-o zi, cineva i-a spus că, doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea și el să se bucure. Și-a închis palatul și, singur, a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp. Un om muncea. Și tare se veselea. De unul singur. 
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe, l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun. 
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
 - Cămașa?  Păi, eu nu am cămașă...//