parfumul luncilor de tamarix

Fără să fi știut, două dintre profesoarele mele din liceu, prima fiind costeliva domnișoară Lupescu, temută  pentru  modul ei de ascultare la geografie, când sărmanul  adolescent trebuia să spună ca pe apă toți vulcanii lumii/munții cu ale lor

vârfuri/pasuri și trecători, toate localitățile renumite pentru vinuri/parfumuri/  cafea/ aluminiu/ nămoluri tămăduitoare  și câte altele,iar cealaltă, franțuzica, tânăra noastră profesoară, pentru al cărei mers mai toți colegii ne ignorau total, mi-au transmis  dragostea pentru drumeție.

 Poate că de frica țânțarilor nu am văzut eu până la vârsta asta le paradis des oiseaux, cu al său unic parfum de tamarix.

 Ca tot omul cu acces la internet, am aflat că  o societate ( din mai multe motive, nu-i spun numele) organizează  niște excursii extraordinare în Deltă. (epitetul îmi aparține, oricum nu  depășește deloc reclamele)

 Am dormit cam puțin în noaptea de dinaintea plecării, de teamă să nu pierd prima ”îmbarcare”-Pitești/București, m-am trezit la timp, nu am sărit peste micul dejun, nici peste cafeluța răcorită,  am ajuns  cu bine și la locul de întâlnire din  capitală. 

Cu ceva gălăgie din partea unei doamne  cam îmbufnate, autocarul a pornit spre Tulcea. 
Șofer priceput, asfalt bun, temperatură potrivită, câmpuri arse de soare, lanuri de floarea- soarelui cu pălăriile topite, lăsând să le cadă în țărână dinții copți în arșița verii, scurt popas, din nou la drum și iată-ne ajunși 42 de  temerari  la Murighiol.
Așezare bătută de același soare fierbinte, o haită de câini cuminți, hămesiți de foame și de sete, un ponton, obosit și el, lumea grămadă, atenționare în privința scufundării din partea cuiva mai  umblat pe ape, nu ne aștepta nimeni, nu  neapărat cu vreo saramură, sosesc, în sfârșit, trei bărci, primim veste  portocalii, veselie mare, urcăm.

 Dunărea ne primește  cu ale ei ferestre  larg deschise: sălcii pletoase, proaspăt pieptănate, cărărui printre arbori, păsări și pescari, 15minute de  mers  cu barca și iată-ne la Uzlina.
Ponton șubred, buruieni în pâlcuri  grase, vreo trei/ patru  câini blegiți, formalități  de cazare, o cameră cât o chilie. ( o fi intuit tipa de la administrație că eu mă pot strecura ușor printre cele două pătuțuri ca de copil)

Proprietatea este îngrădită, aveam să constat  a treia zi când , înarmată cu aparatul de fotografiat , am vrut să imortalizez răsăritul, dorință rămasă nebifată, pentru că paznicii porții dinspre grădină erau  mai mulți câini și un  roi serios de  viespi matinale.

Ce vreau să spun este că  atunci când  plec într-o excursie nu  am ca priorități mâncarea și luxul  locului de dormit. De data asta,  era altceva; voiam  pește! 
Renumitul borș  fiert în apă de Dunăre.Da, a fost să fie, nu chiar  cum ar fi trebuit, dar a fost.

Prima dimineață în Deltă, excursie  inclusă în program, trei ore, pe care le-am  petrecut  ca-ntr-un vis frumos! Barcagiul, un  ins  pe care mi-l imaginasem cam cum zicea Sadoveanu în „Taine(le)” lui, cu  fața cucerită de  barbă, după nume, lipovean cumva, închis, aproape posac, nici certăreț, dar nici amabil, se lasă foarte greu convins să dea explicații. Aproape că  nici nu am dus lipsa lămuririlor lui.

VORBEȘTE DELTA!!

Valuri verzi și albastre, soare și sălcii cu lungi gene de ramuri, pescăruși, pelicani și egrete, zbor  răpăit și pescari cu brațe vânjoase, fâlfâit alb în dans de fire fragile, rațe negre, la sfat, șopot de Dunăre mereu gânditoare, raze piezișe în stuf fremătând,  șuvoi de mirare  pe figuri, crengi în forme ciudate, tineri și vârstnici  cuprinși de uimire, prinț trist, cu platoșă alb argintie, nufărul domn  în palat de verde lucios. 

Împărăție de ape!

Zboară  greu de strunit timpul, prânz pescăresc cu  borș clocotind  în ceaun, voie bună, impresii,  noi cunoștințe, piscină, volei și plajă, atenție mare la viespi.

Noaptea a trecut repede, pentru că  ne aștepta o zi plină:  8 ore de „mers„. După un mic dejun tras la indigo în  fiecare dimineață, primim un pachețel-un măr, o apă plată mică și trei sandviciuri  identice,( șnițele și atât) Nu există ghid, nu există nicio hartă, suntem în grija aceluiași taciturn barcagiu. Nu mă obosesc să-i cer informații, doamnele care îl tot sâcâie transmit că am parcurs: Uzlina, Chiril, Isac, Geamurlia, Caraorman. Intrăm în Dunărea veche, canalul Madgearu.
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii. 
Îl întreb dacă  știe ceva despre  parfumatele lunci de tamarix, o fi mormăit ceva, eu nu aud nimic, pânză verde/albastră, soare  plăcut, bărci  și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani  și carași, Dunărea- împletire  de ape  în muzică de valuri.

Popas și schimb  de transport, urmează  safari.

 Spaima dispare treptat, Ionuț , șoferul mașinii  cu care vom merge  vreo două ore are doar 15 ani, conduce atent.

” Cine să mă  oprească, pe mine, doamnă,credeți că vine careva pe aici? tata este polițist în  vamă”.
 Stepă uscată, ciori și ciulini, frige în flăcări amiaza, mare noroc am avut să ocup locul de lângă temerarul șofer.
Iat-o!  neîmblânzita pădure Letea! 5600 de hectare.
 Ghidul, un bătrân șugubăț,trebuia să-l fi prins într-o poză,  ne duce în fața stejarului de poveste, 470 de ani, brațe sucite și răsucite, ca șerpi fără solzi, doar cu smocuri de frunze între dinți, arborii-n juru-i se pleacă în joc fabuloși: plopul alb, iedere și  liane grecești, vița-de vie cătându-și drum  împletit pe vârf de stejari și de  meri  sălbatici, peri sălbătici și ei. 

Și spune bătrânul că  iarna se adună în haite șacalii, de două ori nasc într-un an câte doisprezece pui, așa că  au dispărut căprioarele  și blânzii iepurași. Mistreții dau iama prin curți  și grădini.

Poteca ne duce  prin bolți  de verdeață și 

locuri cu ghindă și  evantaie  de rugi și ferigi către dune, dâmburi   vălurite, cu ale lor nisipuri fierbinți, ghirlande mătăsoase, povești fără  vorbe, când locul va fi fost o mare  albastră.

 Mers  înapoi, herghelia de cai sălbăticiți la  siestă. 2500 de  suflete abandonate, trupuri slăbite, secătuite de timp și de boli,  rod noaptea liane și scoarță de arbori, străbat nisip și poteci.

 Calul, frumos animal rătăcit în povești de ieri și de astăzi.

 Urcă soarele pe boltă, frige nisipul, lăsăm în urmă pădurea cu tainele ei, satul Letea, cu case pitice, acoperite cu stuf își duce viața  în mijlocul  unei lumi pe care doar dacă ai hălădui pe acolo zile și nopți i-ai putea descifra înțelesul.

  Un ultim popas, Lacul sărat, apărut ca un semn  al cerescului gând, în noaptea de Înviere a anului 1976, când digul care proteja   locul  s-a rupt, apele s-au revărsat înghițind totul în cale. Și când, în sfârșit, ele și-au aflat liniștea, a rămas în mijlocul stepei un lac sărat, săpându-și culcuș în adâncimea de 4 metri a solului arid.  Clipocește singur în mijlocul stepei un fel de mânecă subterană a mării.

 Trecuse de prânz, soarele  frigea  în săgeți usturătoare.
Lăsăm  în urmă stepa cu pădurea ei fabuloasă, dunele fierbinți și caii visând la tingiri cu jăratec. Ne așteptau barca și îngânduratul ei  vâslaș.

 Drum verde  printre covoare de  nuferi,  sălcii spălându-și pletele  în ochiuri de apă.Barca spintecă apa, fluviul a obosit, se zărește bătrâna Sulina,orașul nesfârșitei parcă
întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar  mării. Coșuri obosite,  pereți  cenușii, oraș aruncat în uitare.

 Drumul  nostru drept de ape, tras de o linie imaginară, se oprește  brusc. Trebuia să ajungem  în locul unde  fluviul își toarnă oboseala  lui de mii de kilometri în spuma  mării; voiam să văd miracolul  foamei apei de Apă. 

Primim  doar câteva informații, avem  vreo patru ore de petrecut într-un loc  dezolant. Praf și dezordine, multe biciclete, pescari și barcagii,soare și  viespi, ieri și astăzi laolaltă.

Lumea se împrăștie, unii vor neapărat un prânz cu  borș pescăresc, eu și prietena mea ne dorim să  găsim marea.Mers obositor cu un microbuz  rupt de șale. Iat-o- albastră, calmă,  unduitoare!

 Două ore de baie în  valuri  moi  ca de mătase,odihnă  sub  o umbrelă de culoarea nisipului. 
Căutăm  și găsim casa scriitorului Jean Bart, scene din „Europolis„ îmi trec prin gând, orașul   primește  poleiala  de dinaintea asfințitului.Intrăm în Catedrala ortodoxă Sfinții Alexandru li Nicolae.

 

Totdeauna aștept punctul culminant al excursiei, îl construiesc în gând, îl compun și-l desfac în bucățele dragi. De data asta,  taciturnul barcagiu, cu  cearcăne și ochi bulbucați, și-a arătat fața   de  om rău. A sfărâmat povestea.

Sta să apună soarele, fluviul își murmura tălăzuirea când verde , când argintie, zburau pelicani și pescăruși, treceau bărci și  câteva vaporașe ...mi-am impus să nu ascult cuvintele repetatei manele, să-mi încarc retina și sufletul cu verdele creț  al valurilor, dincolo de care pâlcuri de tamarix  zâmbeau,poate,în pacea poalelor de sălcii.

 Am respirat ușurată, când, în sfârșit, am zărit pontonul.

Cineva, acolo sus, a rânduit bine lucrurile, ne-a  înzestrat  cum multe neamuri și-ar dori.I-a lăsat omului dreptul să dispună de  frumuseți, de bogății și de soarta lui.//

 Ținut de poveste scrisă în graiul nenumăratelor specii de păsări, pictată în pânze moi de nuferi, între  răsărit și apus, Delta Dunării  este o poveste neterminată, în fiecare clipă altfel, cu oameni aspri, rupți de civilizație, ființe pe care sărăcia și gustul amar al banului  îi fac de temut.

talentul tău

 este darul lui Dumnezeu pentru tine.Ceea ce faci  cu el este darul tău pentru Dumnezeu. Leo Busgalia, profesor american.

Zilele trecute, ne întrebam dacă suntem mai răi sau mai buni decât alții.
Citiți povestea următoare !
Veți găsi  un răspuns !

vila-plutitoare în Delta Dunării

Un inginer român a conceput o locuinţă plutitoare, în care a investit 60.000 de euro

Adrian Nicolae

O casă cu flotoare de beton armat care, culmea, mai şi pluteşte? Rezultatul a întrecut toate aşteptările.

Pe inginerul Adrian Dobre, artizanul ciudăţeniei apărute de curând pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, nu departe de Tulcea, l-am cunoscut întâmplător, în Delta Dunării.
Bucureştean sadea, acesta s-a îndrăgostit iremediabil de Deltă în urmă cu aproape 20 de ani. A revenit an de an, apoi lună de lună, pentru ca acum să vină săptămânal. Pasionat de bărci, de pescuitul în sistemul „catch&release" şi de călătoriile prin labirintul de canale din mijlocul apelor, el a căutat o modalitate de a-şi împlini un vis pe care mulţi pescari l-ar împărtăşi. Voia o casă de vacanţă în Deltă, una pe care să o poată muta în diferite zone, în funcţie de anotimp şi de preferinţele sale.

Şi o casă plutitoare are uşă la intrare

O casă care să îi permită să vadă toate ungherele Deltei şi să simtă pulsul acestui paradis. După zeci de nopţi albe, sute de schiţe, planuri şi calcule, în septembrie 2009, proiectul final era aşternut pe hârtie. Şase luni mai târziu, după o investiţie de aproape 60.000 de euro, cu 20.000 mai mult decât estimase, casa plutea la câţiva kilometri de Tulcea. Asta, în ciuda nenumăratelor autorizaţii, aprobări, avize şi dispute cu autorităţile nedumerite dacă era vorba de o casă sau de o ambarcaţiune.

Aşa arată interiorul unui cămin din categoria ponton-dormitor

Dacă, în cazul pontoanelor clasice, flotoarele metalice necesită lucrări periodice de întreţinere, fiind dificile din punct de vedere tehnic şi, evident, costisitoare, inginerul nostru a propus o soluţie inedită - construirea unui flotor din beton armat, segmentat în şase alveole după modelul clasic al navelor.
 100% impermeabil.Mulţi au crezut că este o excentricitate, mai ales că betonul, în varianta clasică, este un material permeabil. Modificat însă cu ajutorul unor „adjuvanţi"", betonul propus de Dobre s-a dovedit impermeabil 100%, în urma unor teste care au prevăzut ca flotorul să plutească timp de mai bine de două săptămâni, perioadă în care nu s-a observat nicio infiltraţie de apă. Avantajele invenţiei inginerului român erau evidente: posibilitatea de a inspecta în interior flotorul şi de a lua măsuri imediate în situaţia apariţiei vreunei probleme, o stabilitate crescută la influenţa valurilor şi a vântului, şi posibilitatea de a folosi interiorul flotorului pentru depozitarea instalaţiilor tehnologice necesare casei (tancul pentru apele menajere, pompe, spaţiul de amplasare a bateriilor pentru stocarea energiei electrice). Ca să nu mai pomenim de lipsa oricăror măsuri de întreţinere pe durata exploatării!
O CASĂ UŞOARĂ.
Casa care a fost construită pe acest flotor revoluţionar trebuia să fie una cât mai uşoară. De aceea, au fost folosite profile metalice zincate, panouri de tablă, spumă poliuretanică şi tâmplărie PVC. Rezultatul? O casă cu etaj, cu o dimesiune în plan de 6,90 m x 6,90 m, cu o capacitate de cazare pentru şapte persoane, cu două dormitoare, grupuri sanitare la fiecare etaj, bucătărie, living, plus o terasă pe care se poate ajunge cu ajutorul unei scări retractabile. Anul acesta, locuinţei îi va fi ataşat un ponton de lemn, cu spaţii pentru recreere în aer liber şi un loc în care bărcile să poată fi trase în siguranţă. Şi asta nu e tot. Casa are o independenţă deplină când este vorba de necesarul de energie sau de apă menajeră. Iluminatul este asigurat de lămpi cu led-uri, extrem de economice, alimentate la un grup de baterii de 12 V care, la rândul lor, sunt încărcate de o turbină eoliană şi de un grup de panouri fotovoltaice. Pentru siguranţă, există şi un generator cu motor termic. Apa caldă menajeră este asigurată din trei surse alternative: panou solar, centrală termică, instant, pe gaz. Încălzirea pe perioada mai rece se face cu calorifere alimentate de o centrală termică.Într-un final, eco-casa a fost asimilată categoriei de ponton-dormitor, iar inginerul Dobre se gândeşte să pună bazele unei mici staţiuni ecologice mobile în Deltă.

Locuinţele plutitoare din Olanda, Germania şi SUA

Conceptul de casă plutitoare nu este cu totul nou -ştiut fiind că orice inovaţie aduce nu numai inedit, ci şi bătăi de cap, a fost nevoie de cel puţin un an pentru ca autorităţile să decidă în ce fel va fi încadrată construcţia în nomenclator.
Inovativ este poate materialul din care a fost realizată locuinţa din Delta Dunării, mai precis betonul armat. 
Şi dacă ea reprezintă o premieră pentru România, casele plutitoare cu fundaţie de beton se află de multă vreme în folosinţă în Olanda, Germania sau Statele Unite ale Americii. De fapt, cei care au creat acest concept sunt, din motive lesne de înţeles, arhitecţii olandezi. Date fiind condiţiile climatice şi relieful mlăştinos din Ţara lalelelor, casele plutitoare au apărut ca o necesitate şi nu ca un lux, fiind adoptate de tot mai multe ţări ale lumii, ca o variantă mult mai viabilă decât casele tradiţionale, mai ales în zonele des inundabile şi cu fenomene seismice dese.

Cândva în stadiul de simplu proiect, casele plutitoare sunt azi materializate.

sursa-mail.

lobby , pe nepusă masă

Cred că oricare femeie, indiferent de  siluetă, vârstă, privire, ten sau mers, se simte  fericită când i se  face curte. Când complimentul vine de la o femeie, exceptând excentricitățile, laudele dau și mai bine.

Bluza mea cu ajure a plăcut  mult braziliencei înalte , care ocupase fotoliul  alăturat,  din holul hotelului. Zâmbitoare, m-a intrebat dacă sunt franțuzoaică.

De ce aș fi mințit?

Soțul ei, un tip și mai înalt, auzind de România, s-a interesat imediat de Dracula. Am vorbit puțin pe tema asta, pentru că mie chiar îmi displace, l-am văzut expus in  toată cruzimea intr-un loc  perfect în muzeul de ceară din Londra. M-am speriat, când am dat cu ochii de el.

Cei doi brazilieni au fost curioși să afle ce ar putea vedea in România.

Întâi mi-a venit in mintea frumusețea Maramureșului, pe care, cu sfială recunosc, că am gustat-o, abia   in urmă cu doi ani. Laudele au fost  sincere. Apoi le-am povestit cât am putut de corect și de convingător despre mănăstirile Moldovei, pe care le-am vizitat cu mare interes, de două ori, la distanță de mulți ani.. N-am uitat litoralul. Nici Delta Dunării, deși cineva mi-a spus  că ar fi in paragină.

Grupul meu pleca la Porto. Cei doi brazilieni mergeau la plajă.

Ne-am revăzut la intoarcere.

La fel  de  zâmbitori, mi-au spus că  la vara viitoare vor veni in România. Nu cred că intre timp, verificaseră informațiile mele.

Schimb de adrese n-am făcut, asta era preocupare importantă, dar  extrem de dificilă, care ține de  vremea  când a sta de vorbă cu  un străin era   mare noroc.
Cu două fețe.