”Înflorim mai lesne în cotloane...„

  Nu de puține ori, ca mamă, în căutarea unor soluții salvatoare ,m-am simțit încolțită/speriată/neajutorată/deznădăjduită. Mai ales în  vremea adolescenței băieților mei.Ca și după aceea.
Poate că și tu vei fi trecut prin asemenea stări;  sau vei fi dintre acei părințí, care   nu spun decât asta: copilul meu?  cel mai cuminte, nu iese din casă, toată ziua stă numai  cu ochii în carte, nu cere nimic, nici măcar o gogoașă, când mergem la mare, nu iese din cuvântul meu...

Mi-a spus mie, odată, după o ședință cu părinții, la care  el, omul  în halat  verde de aprozarist, aflase lucruri deloc  îmbucurătoare despre fiul lui: Doamna profesoară, nu-i așa că nicio facultate nu te învață  să fii părinte?

Așa este: meseria asta se învață la fațá locului!

Multe am citit  și multe am aflat, de-a lungul anilor, despre  părinți și copii și tot nu este  de ajuns.

Parcă niciodată, însă, problema asta nu mi s-a părut  a fi , poate, cea importantă dintre toate, ca în zilele  de când s-a întâmplat tragedia  de la Colectiv.

Astăzi am descoperit  că, de fapt, ei, tinerii, sunt o lume și mai   necunoscută decât ieri.
O lume specială!
  Cine o pricepe?

Am selectat  doar o părticică dintr-o  confesiune:

”Nu știam atunci că aceste concerte erau o formă de educație alternativă, care mă forma emoțional, mă creștea ca om. Avea Gnom un vers, că uneori, cele mai simple și mai adevărate sentimente ajung să fie surprinse de cele mai penale versuri. Că aia e vârsta la care afli că, atunci când iubirea doare, îl doare la fel și pe Costel, și pe Apparat. Eu așa cred, că noi am învățat despre cine suntem, ce putem fi și cum trebuie să ne purtăm unii cu alții în subsolurile alea întunecate și pline de fum, în timp ce ascultam toată muzica din lume. Care, în restul timpului, ne picura în căști, se strecura din calculator în calculator, pe CD-uri, pe mp3-uri și curgea de pe internet ca un râu nesfârșit de informație despre ce să facem cu ce trăim zi de zi.

Atașamentul ăsta față de hrube nu e o chestie specifică României, căci am fost la petreceri și prin alte țări. Alternativul în astfel de locuri se naște și crește. E o chestie specifică adolescenței, avem nevoie aproape sistemic de umbră, de fum, de întuneric și de un iz de interzis.

Înflorim mai lesne în cotloane. Dar cred că e vorba și de o redescoperire a orașului, căruia i s-au furat de-a lungul vremii cartiere, colțuri de stradă și fabrici. Să le umplem de conținut a fost o recuperare a istoriei locale, un soi de terapie citadină, un fel de vindecare colectivă.

Am redesenat, cu muzică și poftă de distracție și dans, o hartă a unui oraș nou, mai tânăr. S-a cântat și s-a dansat atâta amar de vreme oriunde s-a putut....„

tu ce spui?
 Poate citești și aici:

 http://tell-the-word.blogspot.ro/2010/12/my-all.html

http://t