„toate-s vechi și nouă toate...„

 (  poți zice  că  este o poveste  reală pentru prieteni, reală este!)

Ce urmează să spun  nu este  ceva auzit de la  cineva, care a auzit el de la  nu știu cine.

 Este ceva  real, trăit/ văzut, este drept, cu niște ani, în urmă.

  Nu este ceva spectaculos, este, însă, constat, ceva tipic  românesc.

Era necesară ocuparea  postului de  director adjunct, pentru că  expirase mandatul  persoanei care  îl ocupase. 

 Bun. 

  S-a analizat componența tuturor catedrelor, adică   trebuia  ca  persoana ce urma să fie ”promovată” să fie  de la catedra care ar fi  fost, în următorii patru ani,în restrângere de activitate. 

 S-a  convenit un nume.

 Dosar, acte  etc.

 Inspectoratul  a analizat dosarul și a constatat  că respectiva persoană  nu putea ocupa  postul cu pricina, pentru că urma să se pensioneze  peste  doi ani.

  Altă ședință, alt nume.

  Stupoare pentru cine avea  cât de cât cunoștință cam  cum ar trebui să fii  ocupantul  unui  astfel de ”job” într-o  mare unitate  de învățământ performantă,situată între  primele  pe  județ.

  Eeei,  a început anul școlar, persoana în cestiune era  tot „mai importantă”, curtată  de  x și de y, nu-ți imagina vreo  treabă amoroasă. 

Slujbași...

Nu știu câtă lume observase că atunci când, la  vreo ședință, trebuia să ”vorbească”,  spunea, de fiecare dată, aceleași fraze.

   Am organizat o activitate serioasă, cu  diriginții claselor mari. 

Fără elevi.

Se întâmplau tot felul de  situații, agresivitatea între elevi căpăta  forme grave, așadar, noi, educatorii, eram chemați să găsim  cele mai potrivite  metode pentru a redresa  situația.

 S-a  vorbit atât cât se putea.  Cu exemple, analize etc.

  În încheiere, a  vorbit  persoana care ocupa funcția de director adjunct.

”A fost o  activitate interesantă, elevii și-au însușit  multe cunoștințe ”etc.

  Stupoare!

  În sală  nu fusese  nici urmă de elev.

Au  trecut  niște ani.

Și vor mai trece...

p.s.În imagine este un lac pe malul căruia m- am oprit cu niște ani în urmă. Undeva, în Cehia.Părea ceva uitat de timp. Gândindu- mă la ce ni se întâmplă, mi- au venit în minte întâmplarea de la o lecție de dirigenție fără elevi și o barcă învechită, cu spărturi, prin care apa o trage în jos.

Către mâl.

fericirea și eternitatea clipei

  „Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:

Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori  te îneci, ori înoți„.Anthony  Hopkins

( autobiografia), pagina78

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.

Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.

Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.

Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.

Ceva cald mă învăluia.

Cred că era fericirea!

Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.

Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.

Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol

A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!

Eram fericită!

Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.

Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,

Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.

Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„

Ieri, m-am dus împreună  cu mai mulți  foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care  noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.

La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte  fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut  în anii mei de  profesoară... 

În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și  promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri  erau  școlari,ne întâlneam  în vacanțe la mare  sau la munte.

Un  om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel, 

, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată,  flori, lumină..

Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea  este mult prea agitată..

Citesc o carte  frumoasă, un fel de  anatomie a unui suflet special, cum zice  cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.

„Cine sunt?

Unde sunt?

Când se întâmplă?

Ce vreau?

De ce vreau asta?

 Cum să obțin asta?

Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//

Cam multe întrebări, așa-i?  că nici timp nu-ți mai rămâne  să ghicești pe unde o fi hoinărind  fericirea.

toate se întrepătrund

Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

(povești adevărate pentru prieteni)💖


Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie, adică astăzi.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Din  ce am citit, aflu că 30 iunie este data la care ia naștere Asociația Generală a învățătorilor din România;  în 1927, la 30 iunie, Tribunalul Ilfov „a autentificat statutul acestei asociații prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României
Mari”,conform”ziarulunirea.ro”,


Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se asociază totuși,cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?),undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme.
Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.
Sfârșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru mulți dintre profesorii mei.
  Nu știu ce  vor fi zicând  foștii mei elevi  ( unii sunt aici, pe  fb) când  își amintesc  de  mine, profesoara... 
Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
În țară, sunt  vibrații furtunoase, liderii sindicali, unul mai înstărit decât altul, vociferează strident 
Lumea este într-o continuă schimbare.  Și cu ea,  fiecare om , în parte.
Trăim neliniștit într-o vară fierbinte.

”Nu zidurile fac o școală,

  ci spiritul ce domneşte într-însa.”

Regele Ferdinand I

Astăzi am vrut să uit  că  sunt  o persoană  matură, adică  nu, neapărat,  să uit, ci să mă joc un pic de-a profesoara  foarte tânără.
 Tot gândindu-mă eu  la ale mele- câte sunt, mereu  tot  mai dificile- mi-a venit în minte o zi foarte simpatică  de dinaintea ivirii

 covidului.
 Prima mea promoție din  școala în care  am muncit  vreo douăzeci și șase de ani a decis să organizeze  o revedere.
  Ceva am scris eu atunci.
Astăzi, pe când   priveam , din balcon,  crestele  munților iviți , parcă, din verdele pădurii, mi s-a făcut  dor, dar dor,  de  cele câteva ore pe care le-am petrecut  cu foștii mei elevi,  acum  doamne și domni responsabili,  oameni   frumoși  la chip, dar și la suflet, în fosta noastră sală de  clasă, în  ziua 22 februarie.
Înainte de  întâlnire, i-am anunțat  că   vor avea  parte  și de un  test simpatic.
O fi fost un pic de egoism în intenția mea?
Vreo câțiva,  de fapt, două persoane  fără  umor, au considerat   dorința mea ca fiind ceva  imposibil de acceptat. 

Cineva (  mi-a șoptit  și mie altcineva) își propusese  să iasă din clasă, dacă li se „va cere„ să dea   niște răspunsuri în scris . Vezi , doamne, își simțea lezată personalitatea.
Ce mi-am dorit eu?
 Cred  că am vrut să  forțez   timpul  să-și domolească, într-un fel,zborul,  am vrut să-i VĂD, pe mămicile  și pe tăticii eleganți, așezați în băncile   prea mici,  din nou, copii: cu fețe simpatice, aplecate către foile de hârtie,  să le  prind uimirea   din priviri și emoțiile adunate în degete.
Și am mai vrut ca eu, profesoara lor, să aflu, așa, pentru mine, ce mai țin ei minte  din ce au învățat la orele mele.
Da!
 A fost   ceva extrem de frumos!
Nu a contat  cum au rezolvat fraza- cineva,  un  judecător a lucrat-o perfect-  a contat că mulți și-au reamintit că există propoziții principale, dar și secundare, că subiectul nu se exprimă doar prin substantive, că există predicate incomplete și complemente circumstanțiale.
  Și au citat  copiii mei și   versuri, unele din Eminescu, altele din Blaga sau din Coșbuc.
Chiar și producții proprii au fost!  ( creatoarea este psiholog)

Astăzi , recitind  însemnările  adulților  cu care m-am revăzut în februarie, mi-am încărcat sufletul cu  frumusețea regăsirii a  ceea  ce am  făcut  eu,în viață,  cu mare drag:am modelat  suflete  și  am luminat, atât cât   am putut, minți de copii.
Am simțit că  mulți  dintre cei cărora  le-am pus  note în catalog și pe lucrări sunt ceea ce sunt, pentru că, mai greu, mai ușor,cu bucurie sau cu  mare efort , au  învățat carte!

Profesiunea Doamnei Warren„ Să dea Dumnezeu

să facă  toată lumea  ce crede  că are dreptul să facă„

”V-am dat teatru, vi-l păziţi Ca un lăcaş de muze; / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse.// Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte, / Podoabe limbei noastre daţi / Cu româneşti cuvinte!", 
Iancu  Văcărescu, 1819 

Iubesc teatrul!

Pasiunea mea  a început în clasa a  III-a, când, în  școala noastră  de  țară, construită  la îndemnul   Ministrului   Învățământului  de la jumătatea  secolului al   XIX-lea,  savantul  Spiru  Haret( 15 februarie 1851, Iași/  17 decembrie 1912 Iași):matematician, astronom și pedagog român , renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori, membru titular al Academiei Române (după cum spune Wikipedia)
 o învățătoare  tânără, talentată , înzestrată  cu mare dragoste pentru  copii, să pună în scenă  dramatizarea  poveștii  Fraților  Grimm” Albă- ca -Zăpada și cei șapte pitici”.
 S-a întâmplat, mai apoi- eram în clasa a  V-a- ca tot în școală,  în școala  gimnazială, să văd”Titanic Vals”, de Tudor  Mușatescu, având  în

distribuție  mare parte dintre profesorii și învățătorii   Școlii  Ungureni.A fost o experiență extraordinară!

   Și a mai fost  un pas:  în liceu, profesorul  de   Economie Politică”, domnul  Nasta, a pregătit  cu  patru eleve  ( două  de la  Real, una eram eu, cealaltă, Rodica Semartian, și alte  două  de la Uman,  ele fiind  cu un an mai mari decât noi( mi-o amintesc  pe blonda , Nela  Georgescu , stabilită în Italia ) o piesă: ”Safta și fetele  ei”.  Cum de ne-o fi ales  profesorul, nu-mi amintesc,  că  nu eram eu  cea mai ”tare” la materia lui...

Ca profesoară,  am pregătit  și eu, cu clasele  mele nu chiar anual, dar  în   multe rânduri , cum am știut eu mai  bine,   serbări în care, pe loc de cinste  s-a aflat teatrul.

  Nu-i așa, Andreea  Părje, Oana  Hărăguș, Alina.Dragoș Petre?

Te rog, ai răbdare, nu te plictisi  de introducerea asta  cam lungă.
Vreau  să spun că astăzi gândurile mele  s-au adunat, pornind de la  situația  care  consemnează rezultatul testelor PISA.  
Am citit multe postări  zilele astea, care  mai care  mai  dure.  Este mult adevăr în ce se scrie. Școala  noastră, la a cărei temelie  au pus umărul personalități ilustre,  stă să cadă.

Poate  că   voi vorbi despre asta  cu alt prilej. Este grav, trist,  dificil  de reformat, pentru  că mai-marii noștri amestecă dureros politicul cu învățătura  de carte. Următorii, adică  profesorii și învățătorii, cam orbecăie. Poate  că  nu toți, dar mult prea  mulți. Spun asta, pentru  că  nepotul meu cel mic este  elev de  gimnaziu  într-o școală ”cu pretenții„;copiii și nepoții multor cunoștințe sunt  elevi.

  Imaginează-ți , numai, cum este  să nu ai manual  de LIMBA ROMÂNĂ , până astăzi, 5 decembrie, la clasa a  VII-a.

Doamna , pe care  jurnalistul  Cristian Tudor  Popescu  o numește,   clar, ”ministreață„ a  nimerit  ca nuca în perete  cu  observația aceea.  Asta  spune  totul despre dumneai.
  O DOAMNĂ și-ar fi dat demisia   în acea  noapte  grea   pentru  școala românească, pentru viitorul  tărișoarei   ăsteia unde  viețuim, de-a  valma.

  Așadar, mi-am cumpărat  bilet  la ” Profesiunea  Doamnei  Warren”; cu doar o zi înainte de spectacol, din  niște motive personale: atât de tare  mă supăraseseră  două situații   speciale,  încât  voiam   ceva, o schimbare, care să  mă  aducă  pe o linie  bună.   

 Un bilet a costat  119 lei.  Pe un loc nici prea bun, nici chiar rău.

Banii se duc oricum....

  A  fost o seară   minunată!

 Despre piesă, poți citi, că lumea scrie.  Doar dacă  pornești de la faptul că  după ce irlandezului  Bernard  Shou i- a fost refuzată  punerea în scenă  a acestei lucrări 32  de ani , înțelegi  că   are ea ceva care i-a supărat rău  de tot pe  britanicii din vremea  perioadei victoriene.

Este  vorba despre   cea mai veche meserie din lume, prostituția, sub a cărei  generoasă umbrelă  se ascund   multe.  Multe, însemnând  de toate, dar  mai ales bani. 

  România   verii acestui an  a fost  sfâșiată în fel și  chip de acest flagel, asta  am simțit-o  toți, nu-i așa?

Sunt   șase personaje în piesă:  două femei, mamă și  fiică, diferite, dar   nu  total,  și patru  bărbați.

Mama, admirabil interpretată  de  doamna  Maia  Morgestern, a  practicat  prostituția, pentru  că    așa a învățat-o lumea în mijlocul căreia a deschis ochii spre  înțelegere.  O femeie  fără școală  cu cărți și caiete,  dar  cu o puternică școală a  vieții dure.
 Femeia asta  a  devenit  mamă.
Toată  munca ei, pe care a ascuns-o  bine  de ochii  altora  și, mai ales, de ai  ai fiicei sale,  trimisă la  Cambridge  să  urmeze matematica, mereu  aflată în grija  străinilor, a  fost investită  în  cealaltă  parte  din sufletul ei: FIICA.

Zice ea, într-o ceartă cu  tânăra puternică, realistă,  dârză, încrâncenată, ca și mama ei,  într-o lume  mai mult a  bărbaților:  ” nu mi-am vândut sufletul, trupul...mde„ (nu  am reținut exact  cuvintele)

 Ce vreau să spun este  că  Doamna Maia Morgestern  a  făcut  ( am văzut-o în mai multe piese) un rol pe măsura renumelui  ei- drama, căci piesa este, în esență, o dramă. Ea  devine  comedie, grație mișcărilor trupului, privirii,brațelor, vocii,când șoaptă, când  năvalnic șuvoi de  cuvinte,  repetate   într-o altă tonalitate.
Confruntarea  dintre  mamă și fiică este violentă, fără a strivi  sufletul. Fără a rupe  legături  tainice” eu  sunt mata ta”!

  Mi-a plăcut tot:mi-au plăcut actorii și  jocul lor, costumele, textul,  regia, coloana sonoră, tehnica, publicul.
Da, publicul venit la teatru  să  trăiască viața  cuprinsă în  mai bine de  două  ore, viața societății  londoneze, de acum  câteva secole,  viață care, naiba știe de ce ,seamănă  foarte  bine cu viața zilelor  noastre.

  Du-te la teatru!

 Face mult mai mult decât nu știu câte săptămâni de privit  la  transmiterea  prin televizor  a răfuielilor politice! 

despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   

Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 

 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau  cu felicitările
Adică, atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că  ei puteau  să  cânte și fără  dirijor.

Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.

În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!

 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  

Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.

 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!

A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.

    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.

Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.

 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...

 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.

  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.

 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:

În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.

 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.

Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 

Da, lumea  merge  mai departe.

 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?

Rămâne  doar un proverb.

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186

p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

Scuză-mi, te rog, neștiința!

A fost o vreme- ani  mulți la  număr- când eu i-am învățat pe alții:copiii mei și sute  de  copii ai altora.  Că a fost bine, că a fost altfel, asta o

pot spune ei. Sau faptele lor.

Astăzi, aș vrea să mă învețe  și pe  mine altcineva, mă rog, nu  chiar  să mă învețe, să mă lămurească:  domnule,  dacă, pe vremuri,  lumea  noastră românească se împărțea în: muncitori, țărani  și intelectuali, astăzi, 6 aprilie 2017, tot așa o fi?

Și  mai am, așa, o nelămurire;  pe la  noi  mai sunt  fabrici?  că despre uzine, parcă mi-ar fi  teamă să întreb. 

 Unde  mai pleacă, dimineața,  lumea  de acasă,când pleacă?

Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami

„..vei trăi totdeauna  în biblioteca  dinlăuntrul tău”

Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc, pentru că  mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta  din generația mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te duce pe unde nimeni altul  nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.

  Mi-ar plăcea  să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami, se studiază în liceu.

Este părerea mea.

De ce?
 Pentru că  se tot spune  despre liceeni că  nu mai sunt  ce au fost, că nu simt  niciun interes pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, din nu știu câte motive.  

”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea să-i  atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.

De ce am ales eu  să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„?  din mai multe motive; întâi că nu am rezistat tentației  de a lăsa să-mi scape o carte scrisă de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka, trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între Haruki Murakami și  autorul  „Procesului„.

 Așadar, acum, după ce cu greu am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima  pagină, mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele peste cinci sute de pagini, ce legătură există între  personajele  romanului și ce sunt eu, cititoarea, în  acest spectacol grandios, care, preț de  câteva zile și nopți, s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă  într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.

Neiubit  de nimeni, băiatul, care își zice Kafka Tamura, poartă în spate blestemul  tatălui, un celebru sculptor, atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un mecanism, acel  mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka  despre care, Oshima,  un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta  în inițiere,îi  va spune că  este”mai viu  ca nimeni altul în  situația în care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând  detaliile mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte neguroasă din  sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită  patern prin ADN,  tânărul  fuge  de acasă, (kafka înseamnă  corb)chiar când ar fi trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales  ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura, din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar putea fi sora lui. 
Tânăra coafeză  este, dacă ar fi să mă gândesc la un basm, primul  suflet recuperator în  acest lung drum al inițierii și al descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază  tranzitorie a blestemului patern .

Nu pare deloc întâmplătoare introducerea în roman a  unui episod petrecut în 1946, consemnat de Secția de  Informații a armatei americane,  când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma localității XXX, în 1944, a avut ca urmare  leșinul unei întregi clase de copii, aflați  cu profesoara lor  într-o drumeție.Treptat, copiii și-au revenit, cu excepția  lui Satoru Nakata.

Între cele două personaje, tânărul Kafka și  bătrânelul Nakata, golit total mental  în urma evenimentului amintit, înzestrat însă  cu niște capacități  supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa  fenomene catastrofale: ploi  cu  pești  și cu lipitori, există o fel de  ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între „poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
 Realitate și  fabulos, sau lumea de aici și cea de  dincolo, liant între ele fiind visul. 

Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță puternică.

 În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .

 Tânărul și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se caută și nu se întâlnesc niciodată în această  fascinantă călătorie terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani,  căreia i s-a ucis fericirea, odată cu moartea  iubitului, cealaltă, eleganta, rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka  va face amor în  câteva rânduri.

Hipnotizat, Nakata  îl omoară pe sculptor, în ipostaza unui straniu  ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de zbucium, revenit din transă, are tricoul  îmbibat de  sânge, sânge real.

Aceste două personaje se compensează într-un fel: unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt  este prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură, dorința  de a-și depăși temerile provocate de misticism, nevăzut/necunoscut,  zone interzise, sex, (prea  multe scene explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un anume prag.

Cât privește  prima parte a  blestemului patern, Kafka o va trăi  prin întâlnirea cu  misterioasa doamnă Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică, artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le ardeți în întregime„.

Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt, trecutul-dureros  și întunecat- trebuie să moară.
El moare  în somn, fără  remușcări, fără spaime. Doamna Saeki  se stinge  discret, cu capul pe masa ei de lucru, nu înainte  de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie,  primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka  i-a lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.

„Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe malul mării. Bătea  vântul, pe cer  pluteau nori albi și era mereu vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”

- Sunteți mama mea?

-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui  tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„

Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă  lectură, muzică, hipnoză,  poduri și punți,  oniric, verde, albastru și întuneric,  soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul,  marea și Kafka.

Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile  cicatrizate,”purtând multe teorii„  se va întoarce în casa mare și goală din  Nogata.

”Mai  întâi merg la poliție și le explic  toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred  că mă întorc la școală.”
”Se pare  că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce  înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. 
Arată ca rafturile unei biblioteci....„

să am o problemă gravă cu auzul?

Am un aparat  de radio vechi, dar bun.

De multe ori,în timp ce pregătesc micul dejun, ascult  un post cultural . 

Astăzi, pe la 9,30, o  femeie- reporter,aflată  în București probabil- nu bag mâna în foc, dar n-aș crede că plecase ea   așa de dimineață  prin cine știe ce coclauri- discuta cu niște fetițe de  5/6/7 ani despre prinți.

 Subiectul pare să fie unul de rămânere în actualitate.

-Unde  găsim noi niște prinți? întreabă  doamna cu microfonul.

- La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei  căreia i se schimbă, poate, primii dinți.

-Da? și cum ar trebui să fie prințul?( întrebarea se adresează uneia dintre colegele  de joacă)

-  Să  aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.

-Să fie blond sau brunet?

- Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează  alte două  personaje care, peste  câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa o.

p.s. citeam undeva  că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele, aflarea, mai mult  sau mai  puțin conștientă, a esenței lucrurilor. 

Și tocmai  când mă pregăteam să  postez, am primit , nu-ți spun ce , află

În Japonia, se petrec „lucruri  ciudate „

1. Din clasa întâi, până într-a șasea,  se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!

2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea-a, fiindcă scopul   înseamnă  educația și implantarea principiilor și nicidecum învățarea și stocarea  informațiilor!

3. Japonezii, cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!

4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!

5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă; în acest mod, învață de mic cum să  se păstreze igienic!

6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie  protejat!!

7. În Japonia, gunoierul  este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la 8000$. Pentru a ocupa acest post, candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orala!

8. Este interzisa utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise; mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!

9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez, vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui, atât cât ii trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!

10. Media de întârziere, pe an, a trenurilor  este de 7 secunde.

”Înflorim mai lesne în cotloane...„

  Nu de puține ori, ca mamă, în căutarea unor soluții salvatoare ,m-am simțit încolțită/speriată/neajutorată/deznădăjduită. Mai ales în  vremea adolescenței băieților mei.Ca și după aceea.
Poate că și tu vei fi trecut prin asemenea stări;  sau vei fi dintre acei părințí, care   nu spun decât asta: copilul meu?  cel mai cuminte, nu iese din casă, toată ziua stă numai  cu ochii în carte, nu cere nimic, nici măcar o gogoașă, când mergem la mare, nu iese din cuvântul meu...

Mi-a spus mie, odată, după o ședință cu părinții, la care  el, omul  în halat  verde de aprozarist, aflase lucruri deloc  îmbucurătoare despre fiul lui: Doamna profesoară, nu-i așa că nicio facultate nu te învață  să fii părinte?

Așa este: meseria asta se învață la fațá locului!

Multe am citit  și multe am aflat, de-a lungul anilor, despre  părinți și copii și tot nu este  de ajuns.

Parcă niciodată, însă, problema asta nu mi s-a părut  a fi , poate, cea importantă dintre toate, ca în zilele  de când s-a întâmplat tragedia  de la Colectiv.

Astăzi am descoperit  că, de fapt, ei, tinerii, sunt o lume și mai   necunoscută decât ieri.
O lume specială!
  Cine o pricepe?

Am selectat  doar o părticică dintr-o  confesiune:

”Nu știam atunci că aceste concerte erau o formă de educație alternativă, care mă forma emoțional, mă creștea ca om. Avea Gnom un vers, că uneori, cele mai simple și mai adevărate sentimente ajung să fie surprinse de cele mai penale versuri. Că aia e vârsta la care afli că, atunci când iubirea doare, îl doare la fel și pe Costel, și pe Apparat. Eu așa cred, că noi am învățat despre cine suntem, ce putem fi și cum trebuie să ne purtăm unii cu alții în subsolurile alea întunecate și pline de fum, în timp ce ascultam toată muzica din lume. Care, în restul timpului, ne picura în căști, se strecura din calculator în calculator, pe CD-uri, pe mp3-uri și curgea de pe internet ca un râu nesfârșit de informație despre ce să facem cu ce trăim zi de zi.

Atașamentul ăsta față de hrube nu e o chestie specifică României, căci am fost la petreceri și prin alte țări. Alternativul în astfel de locuri se naște și crește. E o chestie specifică adolescenței, avem nevoie aproape sistemic de umbră, de fum, de întuneric și de un iz de interzis.

Înflorim mai lesne în cotloane. Dar cred că e vorba și de o redescoperire a orașului, căruia i s-au furat de-a lungul vremii cartiere, colțuri de stradă și fabrici. Să le umplem de conținut a fost o recuperare a istoriei locale, un soi de terapie citadină, un fel de vindecare colectivă.

Am redesenat, cu muzică și poftă de distracție și dans, o hartă a unui oraș nou, mai tânăr. S-a cântat și s-a dansat atâta amar de vreme oriunde s-a putut....„

tu ce spui?
 Poate citești și aici:

 http://tell-the-word.blogspot.ro/2010/12/my-all.html

http://t

relații . .. de suflet

motto:Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.
Giacomo Leopardi, 
unul dintre marii poeți și gânditori italieni, secolul al XIX-lea.
 

Îi plac diminețile  curate, clătitele cu brânză, păpușile cu pantofiori roz, cățelul cu urechi pleoștite, păsările din ograda bunicilor.

La trei ani,  completa puzzle  din poveștile  lui Andersen.

A împlinit cinci ani.

Mămicii ei, o pistruiată simpatică, nu i-a plăcut prea mult cartea, în penultima clasă de liceu  a fugit cu  un avocat. 
Zadarnic au implorat-o colegele să nu facă pasul, nimic nu a contat, nici zbuciumul mamei, nici amenințările tatălui întors  rapid  din Spania.

Cu chiu cu vai, căsnicia a ținut  trei ani.
El a găsit altă liceană. Top –model.

Fetița a rămas lângă mamă.
Nu le-a fost ușor deloc.

 O verișoară a învățat-o să lucreze pe calculator, să completeze facturi, să facă bilanțul.
S-a angajat. 1500 de lei pe lună, masa de prânz, grădinița fetiței ,  transportul, șefa, s-o pui la rană, o Doamnă !

Deunăzi, i s-a plâns că nu știe cum să găsească și ea  pentru copil o școală  bună, cu o învățătoare și mai bună .
Clasa 0.
Așa se fac înscrierile,  cu un an înainte. 
Este bătălie  mare pe învățătoarele bune. 
Nu ai relații, îți dă copilul la cine se nimerește.

 Șefa a căutat în agenda  cu  scoarțe  roșii. 
A avut noroc. 
Doamna pe  care o știa de la unul dintre băieți are o colegă.
 Foarte bună!
I-a dat  numele și numărul de telefon.

Are mari emoții.

Vocea de la capătul  firului este foarte interesată:

-Unde locuiește fetița?

-La..

-La casă ?

-Nu, vine imediat răspunsul..cu chirie, la bloc.

-Cu ce se ocupă părinții?

-Știți, sunt separați de aproape doi ani, răspunde neinspirat șefa, tată-său a  plecat cu o tipă, mama este salariata mea.

-Doamnă,  revine după ceva timp  vocea, colega mea este mult prea solicitată, încercați la o școală  (mai  de) cartier.

În cămăruța ei, fetița își aliniază păpușile pentru ascultare.
Când va fi mare, o să se facă învățătoare!//
tu ce spui?