Primul ceai. Ceai dansant.
Mai puțini băieți decât fetele vizibil emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus muzicuța lui Mișu Lupașcu, student, mai apoi, la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu bine admiterea în liceu, el era într-a XI-a. N-o să-i spun numele, pentru că meseria lui de toată viața se rostea în șoaptă. În toți anii care au trecut de atunci, ne-am văzut o singură dată.
În mare fugă...fiecare ducea lumină și flori la căpătâiul părinților.
În seara aceea de vară, eu am învățat cum este să plutești.Cum poți zbura fără aripi. Și nu am uitat niciodată.
Mireasă fiind, în același sat, satul meu, în poienița din fața bisericii, cel mai frumos vals- cânta orchestra lui Ciontică de la „Doina
Argeșului”, plătită cu bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului.
A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a avea un partener priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.
Astăzi, am făcut un fel de ordine printre haine. Pe umerașul de plastic alb, rochița mea din crêpe- de -Chine,cândva senină, cum sunt serile de august, își ține în gând amintirile.
Cineva zice că este bine să renunți la toate lucrurile pe care nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!
