În anii de liceu, ceea ce conta pentru tine era școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între filele manualului de franceză le mai îndulcea, cumva. 
Revederile noastre încep timid: telefoane, cine pe cine anunță, unde, când, cum, câți vom fi, unii s-au retras discret într-o altă dimensiune a firii, o altfel de teamă te încearcă acum, alta decât aceea când trebuia să-i spui lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui sau când costeliva domnișoară Lupescu voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici din America de Sud.
La marginea orășelului nostru, târgul Titului își numără obosit anii, peste 180. Își adună agale ce i-a mai rămas după cele trei zile agitate, când localnici și lume venită de prin toate satele răsfirate pe Argeș, Neajlov și pe Răstoacă au vândut, au cumpărat, au văzut , au plecat.
Ne-am adunat în ziua de 15, pentru că în urmă cu niște zeci de ani, pentru noi era prima zi de școală.
Și de emoții! 
Și de bucurii!
În fața fostului liceu,altfel vopsit, cu ferestre și uși închise, sclipind în mierea toamnei cochete, ne-a chemat nostalgia. Sosim pe rând, primii sunt cei din oraș sau de prin localități apropiate, mai apoi vin târgoviștenii.
Ce noroc că trenul meu nu a avut întârziere!
Ultimele sosesc Lenți și Florilena, care, cu chiu cu vai, au reușit să prindă ,întâmplător, locuri în săgeata prea obosită, de când tot pleacă și vine dinspre București către Pitești .
Ce noroc că trenul meu nu a avut întârziere!
Ultimele sosesc Lenți și Florilena, care, cu chiu cu vai, au reușit să prindă ,întâmplător, locuri în săgeata prea obosită, de când tot pleacă și vine dinspre București către Pitești .
Îmbrățișări, zâmbete, hai că nu ne-am schimbat prea tare, vezi să nu-ți scapi ochelarii, ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi mapa aceea portocalie? colonelul zice că nu este general, poză de grup, prea puțini, nici cât o jumătate de clasă, cam tremură mâinile pe telefoane, poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.
Alb/ negru.
Până la terasa dintre blocuri mergem pe jos, trecem prin fața casei domnului Foti, acoperită de ierburi și de uitare,mai știi, nicio șansă să te fi mutat din banca ta la ora de psihologie, ca avea schița clasei la fix.
În veranda din care cândva cobora bătrânul profesor de fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota patru, Gh. Bălcescu” , timpul țese pânze și umbre...
Grupul crește, au mai venit câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună, scotocim prin amintiri, apa plată se ia cu câte unul/ două medicamente, povești despre copii și nepoți, poze așa -și așa, încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge timpul, plecăm pe rând....
De ce , oare, trec atât de repede începuturile ?
„Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze. „
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze. „
Marin Sorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu