„Ca ieri, mușcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie, „

În anii de liceu,  ceea ce conta  pentru tine era  școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea  spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între  filele  manualului  de franceză  le  mai îndulcea, cumva.  

Nici  nu-ți trecea 

 atunci prin minte că va veni o vreme  când   îți vei dori ca, măcar așa, pentru o clipă,  să  redevii  adolescenta   din banca a doua, rândul dinspre ușă...

Revederile  noastre încep timid: telefoane, cine pe cine  anunță, unde, când,  cum, câți  vom fi,  unii  s-au retras  discret într-o altă  dimensiune a  firii,  o altfel de  teamă te încearcă acum, alta decât  aceea  când trebuia   să-i spui  lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui  sau  când costeliva  domnișoară  Lupescu  voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici  din America de Sud.

La marginea orășelului nostru,  târgul   Titului  își numără obosit anii, peste 180. Își adună   agale  ce i-a  mai rămas după cele trei zile  agitate, când  localnici și lume venită  de prin toate satele  răsfirate  pe   Argeș, Neajlov  și pe  Răstoacă au  vândut, au cumpărat, au  văzut , au plecat.

Ne-am adunat  în ziua de 15, pentru că  în urmă cu niște zeci de ani, pentru  noi era  prima zi  de  școală.

 Și de emoții! 

 Și de  bucurii!

  În fața fostului liceu,altfel vopsit,  cu  ferestre și uși închise, sclipind   în  mierea  toamnei  cochete,  ne-a  chemat  nostalgia.   Sosim pe rând, primii  sunt  cei din oraș  sau de prin  localități apropiate,  mai apoi vin  târgoviștenii. 
 Ce noroc că trenul meu  nu a avut întârziere!
 Ultimele  sosesc Lenți și Florilena,  care, cu chiu cu vai,  au   reușit să  prindă ,întâmplător, locuri în săgeata  prea obosită, de  când  tot  pleacă și vine dinspre București  către  Pitești .

Îmbrățișări, zâmbete, hai  că nu ne-am schimbat prea tare,  vezi să  nu-ți scapi ochelarii,  ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi  mapa aceea  portocalie? colonelul zice  că nu este  general,  poză de grup, prea puțini, nici  cât o  jumătate  de  clasă,  cam tremură  mâinile pe   telefoane,  poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.

  Până la  terasa  dintre  blocuri mergem pe  jos, trecem prin fața  casei  domnului  Foti, acoperită  de ierburi și de uitare,mai știi, nicio  șansă  să   te fi mutat din banca ta  la ora  de psihologie, ca  avea  schița  clasei la  fix.

  În veranda  din care  cândva  cobora  bătrânul profesor de  fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota  patru, Gh. Bălcescu” , timpul  țese pânze  și umbre...

Grupul  crește, au mai  venit  câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună,  scotocim   prin amintiri,  apa plată  se ia  cu câte unul/ două medicamente, povești  despre copii și nepoți,  poze  așa -și așa,  încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge  timpul,  plecăm  pe rând....

De ce , oare,  trec atât de repede  începuturile  ?

„Am legat copacii la ochi 
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat 
Cu un hohot de frunze.  „

Marin Sorescu 

pacificatorul

Libertatea de a alege e ceva ce produce emoțíe, produce mult bine în jur, nu așteaptă niciun fel de răsplată sau răspuns.E ca un izvor care nu se gândește unde va ajunge.
 El a luat hotărârea  să curgă, fie că ajunge într-un deșert, în gura unui leu sau într-o chiuvetă.
 Marcel Iureș, 2 august 1951
 ( a primit de două ori premiul Cel mai  bun actor român)

 ...pe când aveam 16-17 ani, mi-am pus pe nas niște ochelari de vedere cu dioptrii. La vremea aceea, nu aveam nevoie de ei. Vedeam perfect.
 Și m-am uitat în oglindă.
Prin lentile nu vedeam nimic, așa că m-am uitat pe deasupra lor. Am fost fascinat de faptul că îmi vedeam reflexia în oglindă, pe deasupra ochelarilor și nu prin ei. 
Mi s-a părut că e ceva: să te vezi bine fără ochelari, deși purtându-i. 
De aici a cam pornit totul.(...) Seva vieții mele urcă din modelele pe care le-am avut, din faptul că trei sferturi din viață am băut apă din fântână, din pământ, iar nu din țeavă, că am mâncat pâine și mămăligă făcute de bunica și de mama mea, că am băut lapte de la vaca din grajd și că am mâncat mere abia culese din pom. Seva vine din faptul că am întâlnit oameni care au trăit meditând, încercând, nu spunând. Mai cădeau în genunchi, se mai rostogoleau, dar se ridicau. Erau oameni. Și mai vine din imensul noroc pe care mi l-a dat Dumnezeu: am primit o nevastă minunată, o adevărată forță, și un băiat absolut normal, un om. Și mai vine seva și din faptul că eu cred în povești cu îngeri și cred în Dumnezeu. Nu-s multe. Le poți strânge într-o batistă." (sursa: Formula AS nr. 518)

cine fură azi

  un ou mâine va fura un bou?

 Copiatul-  amintiri din copilărie, tehnică(de lucru) sau  fraudă?

 O  recentă întâmplare peste care  voi trece m-a trimis cu gândul la     propria-mi  experiență  din  copilărie.
Eram  în clasa a VII-a, rândul de la fereastră, banca a doua. 
Lucrare de control la Constituție. Pentru cine nu  știe,  constituția era pe atunci ceea ce astăzi înseamnă cultură civică. Sau educațíe cetățénească.
 Profesorul, domnul Mișu M,  fie-i țărâna ușoară,  secretarul școlii,  suplinitor cu jumătate de normă, ne preda constituția  și muzică. Că era suplinitor, asta aveam s-o aflu câțiva  ani mai târziu,  după bacalaureat, când  fostul meu profesor mi-a sugerat ceva dincolo de ceea ce mintea mea era în stare să priceapă că ar fi fost  posibil.
 Își dorise toată viața să fie învățător, nu trecuse de admitere. Părinții lui fuseseră învățători.
  Voia și el, ca măcar în ultimii  10/15 ani  de viață, să aibă o situație  profesională stabilă. Și, probabil, la timpul potrivit, o pensie  mai  bunicică.
 S-a gândit el, cu mintea lui de om în toată firea, și mi-a cerut- nici mai mult , nici mai puțin- să participăm la examenul de admitere în Școala pedagogică și să facem un aranjament.

Până aici, nimic neobișnuit, doar că eu, ocupanta   locului din fața lui( aranja el treaba asta),  n-aș fi scris numele meu  pe cele două teze, Limba română și matematică,   l-aș fi scris pe al lui.
 Și el ,  bineînțeles, ar fi scris numele meu, iar când lucrările ar fi fost terminate, urma  să le schimbăm între noi. ( numele noastre  de familie erau   identice, el fiind văr de-al treilea cu tatăl meu)
 Mai ales că eu nu-mi doream să fiu învățătoare..
Tatăl meu n-a aflat niciodată nimic din strategia rudei sale, nu i-am spus, intuind că  i-ar fi aplicat  o corecție pe măsura intenției.
 Domnul Mișu a rămas  suplinitor toată viața lui.

       Eram așadar la ora de constituție,  profesorul a intrat în clasă , ne-a anunțat că ne dă lucrare, s-a dus la tablă și a scris subiectul.
Nu aveam manuale, învățam  de pe notițe.
  Nu știu din ce motive  nu învățasem  lecția. Nu puteam accepta ideea ca eu, premianta școlii,  să dau  foaia albă.
 Am scos  caietul, un maculator cu foi gălbui, foșnitoare ( 0,65 lei), în clasă era liniște perfectă, am pus caietul pe genunchi, genunchii nu se opreau din tremurat, ce tremurat!! foșnea caietul, profesorul se plimba cu mâinile la spate,  nu reușeam să mă concentrez, nu-mi mai recunoșteam scrisul.
Mi se părea că prin rama  ochelarilor lui cu sticlă groasă, domnul Mișu se uita fix la mine. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât-   m-am aplecat, am prins caietul de margini și, cu toată forța pe care o mai aveam, l-am aruncat pe sub bănci.  S-a oprit bietul de el tocmai în spatele clasei.
 Nu știu dacă am fost pedepsită, știu doar că am  terminat clasa a VII-a tot premiantă. 
Și mai știu că  niciodată  de atunci  n-am mai avut  vreo tentativă de a copia. Ca profesoară, celor prinși în  cursă le- am aplicat  sancțiunile promise   la începutul orei.
La revederile cu ai mei colegi de liceu,  mulți s-au lăudat cât de inventivi în materie de copiat au fost ei  în toți anii de școală.
 Aș fi pus mâna în foc pentru   premianta de la uman.  
Era  foarte mândră când i-a povestit franțuzicăi  că n-a fost teză la care să nu fi copiat...

  Este prea îndrăzneață întrebarea - tu  ai copiat?