„Ca ieri, mușcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie, „

În anii de liceu,  ceea ce conta  pentru tine era  școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea  spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între  filele  manualului  de franceză  le  mai îndulcea, cumva.  

Nici  nu-ți trecea 

 atunci prin minte că va veni o vreme  când   îți vei dori ca, măcar așa, pentru o clipă,  să  redevii  adolescenta   din banca a doua, rândul dinspre ușă...

Revederile  noastre încep timid: telefoane, cine pe cine  anunță, unde, când,  cum, câți  vom fi,  unii  s-au retras  discret într-o altă  dimensiune a  firii,  o altfel de  teamă te încearcă acum, alta decât  aceea  când trebuia   să-i spui  lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui  sau  când costeliva  domnișoară  Lupescu  voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici  din America de Sud.

La marginea orășelului nostru,  târgul   Titului  își numără obosit anii, peste 180. Își adună   agale  ce i-a  mai rămas după cele trei zile  agitate, când  localnici și lume venită  de prin toate satele  răsfirate  pe   Argeș, Neajlov  și pe  Răstoacă au  vândut, au cumpărat, au  văzut , au plecat.

Ne-am adunat  în ziua de 15, pentru că  în urmă cu niște zeci de ani, pentru  noi era  prima zi  de  școală.

 Și de emoții! 

 Și de  bucurii!

  În fața fostului liceu,altfel vopsit,  cu  ferestre și uși închise, sclipind   în  mierea  toamnei  cochete,  ne-a  chemat  nostalgia.   Sosim pe rând, primii  sunt  cei din oraș  sau de prin  localități apropiate,  mai apoi vin  târgoviștenii. 
 Ce noroc că trenul meu  nu a avut întârziere!
 Ultimele  sosesc Lenți și Florilena,  care, cu chiu cu vai,  au   reușit să  prindă ,întâmplător, locuri în săgeata  prea obosită, de  când  tot  pleacă și vine dinspre București  către  Pitești .

Îmbrățișări, zâmbete, hai  că nu ne-am schimbat prea tare,  vezi să  nu-ți scapi ochelarii,  ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi  mapa aceea  portocalie? colonelul zice  că nu este  general,  poză de grup, prea puțini, nici  cât o  jumătate  de  clasă,  cam tremură  mâinile pe   telefoane,  poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.

  Până la  terasa  dintre  blocuri mergem pe  jos, trecem prin fața  casei  domnului  Foti, acoperită  de ierburi și de uitare,mai știi, nicio  șansă  să   te fi mutat din banca ta  la ora  de psihologie, ca  avea  schița  clasei la  fix.

  În veranda  din care  cândva  cobora  bătrânul profesor de  fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota  patru, Gh. Bălcescu” , timpul  țese pânze  și umbre...

Grupul  crește, au mai  venit  câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună,  scotocim   prin amintiri,  apa plată  se ia  cu câte unul/ două medicamente, povești  despre copii și nepoți,  poze  așa -și așa,  încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge  timpul,  plecăm  pe rând....

De ce , oare,  trec atât de repede  începuturile  ?

„Am legat copacii la ochi 
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat 
Cu un hohot de frunze.  „

Marin Sorescu 

ce inveti la tinerete..

Pana la ora asta, am vorbit, la telefon, bineinteles, cu vreo cativa colegi de liceu, pe care nu i-am intalnit niciodata, in anii care au trecut de la bacalaureat. 

Pe vremuri,  aveam senzatia ca noi, fetele, eram , cumva , mai dificile, motivele fiind lesne de inteles: cine ia note mai mari, cine indrazneste sa-si  ajusteze sarafanul,  cine vine  la ora domnisoarei Lupescu  altfel decat scria in regulament, cine  primeste mai multe  biletele in cartea de  franceza..

Astazi , am descoperit o lume stranie-  niste adulti obositi, chiar imbatraniti, in locul  unor  fosti baieti simpatici- unul imi spunea Giuculus, bine ca si-a amintit imediat  alintul, dar, desi locuieste la doi pasi de liceu,  a fost de  neclintit  din : ~~nu vin,   nu pot, sunt cu medicamentele dupa mine~...

Sa nu mai  inteleg eu  mersul vremii, al lucrurilor? cum adica,  sa nu vrei sa vii  la o intalnire cu  fostii colegi, atatia cati mai sunt, dupa cateva zeci de ani,  in curtea liceului  sau in  fosta noastra clasa..

Imi vin in minte  tot felul de intamplari, unele  foarte simpatice, altele ceva mai  altfel..toate  invaluite in poezie,  fie ea chiar  presarata cu mici revolte adolescentine.
Cum sa uit  razvratita, dar mocnita  ~cura de filozofie~,  trasul de cozi, spaima in fata tablei, la chimie, zumzaitul asurzitor de dupa teza la fizica, avioanele in  zbor fara tinta , la ora de rusa, logaritmii doamnei Tica,  vulcanii si fluviile lumii,  de a caror  localizare pe harta  nu scapai nici in visele   ocupate de eroul ~~atat de diferit de ceilalti~, fie ca era chiar ocupantul penultimei banci din clasa ta sau  dintr-o alta ....  Sa nu ne fi invatat profesorii nostri pe toti la fel ca vom trai intr-o lume  complicata, in care trebuie sa-ti croiesti drum, chiar prin hatisuri,  sa te aperi, calindu-te, cand esti incoltit, dar sa te bucuri cu tot sufletul , ori de cate ori ai prilejul? Ca de fapt,  toata viata, ramai elev de liceu, mai ales atunci  cand te confrunti cu  cele mai neasteptate provocari? ca frumusetea  se ascunde in cele mai marunte si negraitoare  lucruri?
vezi? tot  mereu, alte incertitudini..

să se revizuiască..

Iertată fie-mi  aparenta lipsa de modestie. 

Scriam , în urmă cu vreo lună, despre un experiment  în școla noastră, salutându-l .

http://incertitudini2008.blogspot.com/2012/02/scoala-altfel.html

Mi-ar plăcea să cred că abundența de cititori  ai respectivului post  are o menire pozitivă, adică sper ca profesorii  care îl citesc să nu fie în pană de idei, ci să facă schimb de opinii.

 Spun asta, pentru că , discutând  cu  mamele a  doi foști elevi, acum liceeni  la o șoală de renume din oraș,   din una în alta , absolut din întâmplare,  am ajuns la  momentul cu pricina- săptămâna  școlii altfel.

Deloc bucuroase, doamnele mi-au spus că în clasele fiilor lor,  clase de matematică/informatică, problema s-a rezolvat repede. Cum? simplu- elevii au adus încă de atunci câte 150 de lei- costul unei excursii, care înseamnă   patru din cele cinci zile.

Altfel, așa-i?

din nou

 s-a schimbat ora, toate se schimbă.
Mi-e dor de ziua când în mulțimea de oameni, adunați la bâlci de Ziua Crucii, am regăsit mâna bunicii. Rămăsesem cu ochii la bărcile care învârteau fete și băieți  într-un iureș nebun. 
Nu m-a certat, cu toate că  avea obrajii plânși  de atâta spaimă. 
Mi-a cumpărat turtă dulce și înghețată. Acasă m-a bodogănit in felul ei. Talițu n-a zis nimic.
Mi-e dor de ziua în care domninișoara Silvia, învățatoarea noastră bună, frumoasă și cochetă, m-a ales să conduc corul școlii, erau copii din patru clase.  În locul bluzei albe din  uniforma de sărbătoare, mi-a dat voie  să îmbrac bluza  cu buline albastre, primită de la sora cea mică a tatei. 
Atât de încrezută am fost, că am terminat cântecul cu o strofă mai devreme. 
Audiența a crezut ca așa stabilise  regia.
Și m-a aplaudat!
Mi-e dor de de clipa când am primit întâiul mărțișor de la un băiat- eram intr-a șaptea. 
Sta în banca din spate. Il scoteam din încurcătură, mai ales la literatură, spunea două vorbe trei, apoi mormăia un  ăăă, de ne bufnea pe toți râsul..
Mi-e dor de primul bal,  de rochia mea liliachie, ce  vals, ce nebunie, n-am căzut, dar nici prea mult n-a lipsit,  întoarcerea acasă,  mama , în spate, la doi pași.
Mi-e dor de liceu, clădirea am văzut-o acum câteva zile, este altfel. De fiecare clipă mi-e dor, chiar dacă tremuram de frica lui babacu
'ce stai mă berbecule , de aldehidele si cetonele lui, de fizicuța- rece ca stânca,  la sfârșitul clasei a X-a ne-a cântat o arie din Traviata, că am încremenit toți de uimire. Era  studentă la Conservator. N-am uitat-o  nici pe  domnișoara Lupescu , cu vulcanii, câmpiile , ghețarii și toate mareele ei.
 La revederea de acum câțiva ani i-am spus la repezeală câteva nume de munți vulcanici, Popocatepetl, Orizaba,  bineînțeles   că i-am amintit de Andaluzia și de  al ei Guadalquivir.
 Ce s-a mai bucurat!
Vreau iar timpul inapoi..și ce dacă vreau..nimic nu se întoarce.
Știi cum este chestia asta?
 După liceu, anii curg  nebunește, uite așa ca apa râului ăstuia printre pietre, este Argeșul meu drag.
Ar merge, ce ar merge la ora asta? 
Dorul, de Lucian Blaga//
Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii/
cu palmele-amândouă cum cuprinzi/
în suflet o minune./
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm./
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"/
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi/
pribeag pe-un alt pământ./
Femeie,/
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?/
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,/
să te ascult/
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,/
din care înfloresc aievea - veşnicii./
p.s.ți-am  răscolit amintiri?

per aspera ad astra!

  În primii ani de liceu,  doi profesori  ne cereau, oră de oră, nu doar să memorăm aforisme și fragmente  din opere celebre ale  literaturii universale, ci, mai ales, să le comentăm.  
Nu mi s-a părut deloc dificil, începusem exercițiul din gimnaziu..

  A ști  cât mai multe fragmente din lungile texte din manualul de limba latină  și  la fel de multe maxime  presupunea multă muncă, dar și pasiune. 
 Competiție nedeclarată între colegi!

La economie , lucrurile se complicau, oarecum- citatele erau  interesante, dar aduceau cu ele acea teamă, pe care ți-o inspiră un profesor veșnic nemulțumit.

 Astăzi, am încercat un exercițiu de memorie- am vrut să văd cât mai rețin dintr-un text semnat de A.D. Xenopol, despre agricultură. N-a mers chiar cum aș fi vrut, s-a păstrat, totuși,  într-un colț al minții,   ideea teoriei dependenței țărilor agrare față de cele foarte  dezvoltate industrial, prin comerțul  exterior,   și  a  existenței  unor pericole , față de care o țară ca a noastră nu putea să se ferească ,   dacă ar fi  continuat să exporte  produse agricole, care , sub un volum foarte mare- fânul, de exemplu- au o valoare financiară  redusă.
  Parcă nu s-ar fi schimbat prea mult lucrurile..//
Unele maxime  adună în  puține cuvinte experiențe de veacuri, exprimă puncte de vedere,  în forme concise, comunicând fulgurant un adevăr, concentrează spiritul moralist al autorului cu o vizibilă  și pregnantă lapidaritate:
Prietenia- un suflet în două trupuri-Aristotel.
Nu-ți petrece timpul  cu cine nu este dispus  să și-l petreacă cu tine- Garcia Marques.

Bogăția o apreciezi  după ce ai primit-o, prietenia, abia după ce o pierzi..

Într-o zi, prietenia s-a întâlnit cu dragostea.-

-Dacă exist eu, tu ce rol mai ai?este întrebată prietenia.

-Eu aduc  un zâmbet, acolo unde tu lași o lacrimă, i s-a răspuns dragostei. 

Ziua cea mai irosită este aceea în care n-am râs-
Chamfort, Maxime și aforisme celebre.

Non est ad astra mollis e terris via.

Primum vivere, deinde philosophari.

Este necesar  să memorăm  citate, maxime, aforisme?

viața este o mare scamatorie,

fiecare își joacă gratuit numărul, circul liberului arbitru, 
Ionuț Caragea.http://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Pagini_de_recuperat/Ionu%C8%9B_Caragea

 Aproape zilnic îmi trimite   filmulețe, știri, snoave, curiozități de tot felul. Nu știu dacă le selectează., nici dacă  îmi știe gusturile- de când am terminat liceul, ne-am văzut de trei ori, știi cum este la o revedere între foști colegi, furi impresii, vorbe, fiecare spune ce crede..
 Când am primit  filmulețul , gândul mi-a fugit la evenimentul cel mai așteptat al  vacanțelor noastre de vară- târgul Titului.  

În fiecare an, de Înălțarea Sfintei Cruci. Colega mea locuia într-un sat vecin, mai aproape  decât mine, de locul unde se ținea târgul.

Pregătirile începeau   de pe la sfârșitul lui iulie, de la mic , la mare..sau, mai degrabă, invers. Părinții făceau economii, ei știau cum, fiecare trebuia să aibă ceva nou de îmbrăcat. Ca la Paște. 
Caii primeau clopoței și funde roșii în frunte.

Doisprezece kilometri nu se puteau parcurge  pe jos, era praf, putea să plouă, oricum, cu câteva seri înainte, fiecare își aranja plecarea. 

Tata le lua și pe verișoarele mele, gemenele, însoțite, neapărat,  de mama lor. A doua zi, începea școala, așa că eu  aveam totul pregătit, ei se întorceau acasă, eu rămâneam la cămin.. Caietele și cărțile  miroseau a proaspăt, un miros inconfundabil! 
Gemenele, mai mari cu patru ani decât mine, se învârteau în  caruselul din mijlocul târgului, fratele meu era nedezlipit de la călușei, eu îmi căutam colegele și colegii de școală..//Într-un colț al târgului , era  circul. Acolo am urmărit, cu sufletul la gură, prima oară,  dresură de căței, șerpi, cai, maimuțe.//

După ce am văzut filmulețul,  gândul mi-a fugit  la golul pe care l-am simțit,  când m-am trezit singură în mijlocul unei lumi  agitate.Pierdusem mâna care mă ținea strâns. N-am plâns, am căutat-o, știam că și ea mă caută, nu m-a certat, m-a dus  să-mi încerc norocul. 

Învârtită, scândurica , pe care negustorul,  cu mustață întoarsă,  agățase toate minunățiile – agrafe colorate, oglinjoare , rățuște plutitoare, baloane , turtă dulce, bulgărași de floricele unse cu miere.. , s-a oprit în dreptul unei păpuși de ipsos cu rochiță roșie.

Să te întreb dacă îți place circul? 
( fă-ți timp și urmărește filmulețul..)

http://www.youtube.com/watch_popup?v=5hIc2ODfRxQ

orice vehicul care circulă

 pe drumurile publice trebuie să aibă un conducător. 

N-am căutat niciodată   să aflu dacă fraza de mai sus,  dată , cu niște ani, în urmă,  spre analiză în gramatica pentru clasa a VIII-a, la tema- Propoziția subiectivă,  figurează în cărțile  pentru  conducătorii auto.

 Pe regretatul profesor,  Ion Popescu, autorul manualului de gramatică ,  l-am cunoscut când  mi-a făcut inspecția pentru obținerea gradului didactic I. 

Între timp, fraza dispăruse din carte, nu și dintre nedumeririle mele..//

 La câte s-au  scris /spus/ combătut/ din nou spus.. despre cum au primit permise de conducători auto sute de localnici și  tot atâția  de prin alte locuri , înclin să cred că nu este familie în țara noastră dragă,  fără  cel puțin,  un  șofer.

Spășită, recunosc, fac parte dintre cei pe care acest sport, microb sau cum i se va fi potrivind mai bine , nu i-a tentat niciodată. 
N-am reușit să iau în mână  un manual – în casă există toate edițiile- să încerc măcar  să văd cum stă problema.//

 Eram în clasa a X-a, liceu teoretic foarte bun, secția real.

Începeam săptămâna cu două ore de atelier. 
În paranteză spun, niciodată nu mi-au tihnit sâmbetele și duminicile, petrecute acasă sau la internat- cămin, în limbajul cunoscut- când nu primeam învoire,  nu doar din cauza obiectului de studiu, cât , mai ales, a profesorului.

Nici nu deschidea bine ochii  ziua de luni,  că noi, cei 36 - în poză lipsesc vreo 3-   domnul doctor Mihai Călin, epigramistul clasei,  zicea că suntem Ali-Baba și cei patruzeci de hoți..ce mai, mulți puțini, așa eram, ne prezentam la datorie.
Cum spuneam, abia intram pe poarta liceului, că, pentru mine  începea chinul, nu mai știu cum era pentru alții.

El, profesorul,  cu mâinile îndesate în buzunarele halatului spălăcit, cu ochii mereu la pândă,  striga catalogul.
Aveam frisoane..

Într-o zi de primăvară, nu știu de unde a adus o rablă de tractor,  l-o fi împrumutat de la liceul tehnic, cumva.
Probabil că ne dictase , în limbajul lui , total inaccesibil mie, cum pornește/cum se deplasează / cum se oprește tractorul.

Când îți auzeai numele, te prezentai în fața dumnealui, te urcai pe scaun , cum puteai  , urmând să faci o tură sau două, după cum îți era norocul. Trebuia  să-l convingi că ai îndemânare, siguranță, pricepere. Apoi așteptai, cu sufletul la gură, nota.

Curtea liceului a fost și este mare- o revăd, de câte ori merg la fratele meu. Undeva, într-o parte, creșteau multe plute, nu mai sunt, în locul lor este un parc, cu bănci colorate.

 Când mi-a venit rândul,  eram  la jumătatea catalogului, am simțit că mă iau amețelile. De voie, de nevoie,  m-am cocoțat pe scaun, mi-am încleștat mâinile pe volan și am pornit.

Ce-o fi fost în mintea mea, ce forțe mă vor fi condus, că, din toată curtea, cât era de mare,  am ales o plută.

Tractorul s-a proptit și proptit a rămas.  Eram disperată.

Colegii se prăpădeau de râs,  doar Nicoleta, prietena mea,  miloasă cum a fost mereu, a făcut vreo câțiva pași  mai în față.

 Profesorului nu i-a păsat. 

Mi-a dat un patru în carnețelul lui soios,  mai aveam un opt , de la lecția cu mașina de plantat cartofi , așa că, oricum, am scăpat de corigență.

Ei, cu o asemenea experiență la activ, cum să îndrăznesc să sper  că aș fi putut  să ies, la volanul vreunui

autoturism, pe drumurile publice?

Sunt sigură că toți prietenii mei virtuali sunt șoferi de fiecare zi.

 Ați obținut ușor permisul?

lucrurile nu se schimbă,

 noi ne transformăm-H.T. Thoreau .
Telefoane, mailuri, cine pe cine a mai găsit, vești  de toate felurile, bucuria redescoperirii unei foste colege, a cărei   voce n-ai mai auzit-o  de pe vremea când  întrebările aveau cam aceeași temă- ce ne dă la teză?ne ascultă la geografie? câte note ai? ce carte ai citit?  mai ești prietenă cu..? ți-a adus flori? primim învoire sâmbătă?

A plouat fără întrerupere.

Noaptea de vineri a fost  agitată- neîmblânzitele  iele au trimis fulgere și tunete, nu prea am pus geană pe geană.

Dimineața  s-a ivit  grăbită și rece.  

Aceleași emoții.

Un telefon , o voce cunoscută- știi, Florinela a făcut preinfarct, viața nu este chiar roz, orele trec, m-am tot sucit, plouă, bate un vânt ca de primăvară nehotărâtă. //

Liceul nu mai păstrează nimic din aerul lui romantic de odinioară, s-a colorat modern,  ferestrele  au jaluzele portocalii, în curte s-au asortat dale  și bănci.//

  Printre  stropi grei, multe autoturisme, figuri vesele.

Vântul întoarce umbrelele.
Prindem  câteva raze răzlețe, ne așezăm pentru poza de grup, cu toate că sunt prea puțini dintre cei care și-au anunțat venirea..

Fără vizită în școală, nu cred că  doar eu sunt tristă.

Doina- organizatoarea- face prezența.

Ploaia se întețește.

Puține fotografii, zâmbete, amintiri la repezeală,  amabilități- ce bine arăți, nu te-ai schimbat, ce rețetă ai, dragă? 
Se poartă  burtă peste curea, păr albit , fără voie,  culori din toate anotimpurile.

Umbrela este articolul cel mai solicitat.//

Restaurant  redecorat în pripă,  fiecare prinde  un loc pe unde  poate, gânduri  triste,  pentru cei plecați ,  muzică asurzitoare,  lumea a cam uitat să danseze, nelipsitele fripturi, clinchet de pahare, mulți ani trăiască! blițuri,  sârba ca la Crovu, hora mare, valsul a fost uitat, lipsește domnul Rozner,  moleșeală- restaurantul nu are aer condiționat, singura ospătăriță  face față cam greu,   fulgere  printre perdele. 
Aș fi vrut Demis Roussos..
Ca pe vremuri, eu și Rodica vorbim de toate, cât de extraordinară ne-a fost diriginta, doamna Diana Alexandrescu, doamne, câte ne-a învățat, cât de blândă era doamna Nicoleta Nancă, profesoara noastră de română, ce ne-a mai speriat Babacu cu aldehidele lui, Codilă cu mașina de plantat cartofi, domnișoara Lupescu  cu   ale ei taifunuri, cutremure și cei mai cunoscuți vulcani. Nu l-am uitat pe domnul Carp, profesorul de muzică, nici de pantofii motorizați ai profesorului de filozofie, nici de suplețea franțuzicăi, de care toți colegii erau îndrăgostiți..
Vorbim și de-ale noastre- cum am ajuns atât de repede mami, apoi  buni, cum   am vrea noi  să învețe  rebelii noștri pici..

Dincolo de fereastră, asfințitul aduce raze piezișe. 
În curte, câțiva tei își freamătă floarea.

Schimb de adrese, la anul ne vedem altundeva, orele fug, s-a mai potolit ploaia.

Plecăm pe rând.

Așa cum am sosit.//
Îmi lipsea ceva.. ca și cum vântul trântise o ușă.
Târziu, când ploaia s-a oprit, mi-am rugat cumnata să mă însoțească într-o plimbare prin oraș. Așa am descoperit noul parc, în care sala de sport a primit numele  profesorului nostru de sport Miu Dumitru.
Pașii ne-au dus în curtea liniștită a liceului, cineva uitase,  parcă anume, poarta deschisă.
Căutam ceva, nu știu ce,  poate eternitatea clipei! 
Cred că am atins-o!
Mi-este de  de ajuns!
  

p.s. ți-ai revăzut vreodată colegii de liceu?

dincolo de orizont, în imagini alb-negru

Ne-am cunoscut în prima zi de liceu.

Veneam din școli diferite, Cristina- Rodica, din Titu-Târg, Nico din Braniște, eu, de dincolo de Argeș.
Știi cum e, acționează niște chimii , trăiri imposibil de înțeles . Am devenit repede prietene, cele mai bune!
Pasiuni diferite.
Cristina a rămas toată viața  fidelă matematicii, cea mai tare, oricât s-a străduit Puiu B. s-o întreacă..

Minte organizată milimetric! Soluții  limpezi pentru cea mai încâlcită problemă!

 Viața ne-a  trimis care încotro, cărări nebătătorite, aripi deschise!

Nico, asistentă medicală, la Târgoviște, Cristina, profesoară la Universitatea București.

Eu mi-am urmat chemarea- filologia, spre nedumerirea unora, care , la  întâlnirea de douăzeci de ani, nu pricepeau ce rost a avut să-mi bat mintea la real cu  matematică, fizică, chimie și să aleg literele..

A învins pasiunea!

Anii au trecut!!

Atât de  repede, s-au adunat, cuminți , în răbojul vremii.
Noi, cele trei prietene, ne-am pierdut urma una alteia. 
Nico a venit la botezul primului meu copil, eram studentă.  
Cristinei i-am rătăcit adresa,  telefoanele s-au schimbat..//

Într-o superbă zi de toamnă, acum cinci ani, aflându-mă în trecere, prin orășelul adolescenței noastre, m-a cuprins dorul de noi, cele trei. 
Am sunat la poarta  casei, unde cândva, într-un iunie verde, sub o boltă deasă de vie, am repetat și am tot repetat împreună, pentru bacalaureat- integrale, poliedre, cosinus, matrice, aldehide, cetone,  hidrați, Școala Ardeleană,  Bacovia, Macedonski, Blaga..//

Ei, da, aveam emoții cât toți anii de liceu laolaltă! 
În poșetă , așteptau câteva fotografii.

Mi-a deschis, cine crezi?

Cristina! da, chiar ea, urmată de cel mai simpatic nepoțel, care m-a invitat sub la fel de primitoarea boltă de vie, din care mânuțele  lui neastâmpărate au rupt pentru mine cel mai dolofan purceluș de strugure.

Ce să povestesc? Câte lacrimi au năvălit peste noi? Câtă bucurie, imposibil de prins în cuvinte ne-a învăluit? Că ziua a devenit seară, că noaptea am  rămas acolo, răsfoind teancuri de pagini din albumul nostru nescris, rătăcit în sertare puse sub chei?

A fost  cum numai în adevăratele prietenii se întâmplă!

Am mers împreună la revederea de ..ce mai contează câți ani, important este că  se apropie următoarea..

 Ieri dimineață , m-a sunat Nico, apoi am sunat-o eu, îți dai seama câte aveam să ne spunem, câte-n lună și-n stele- cum așteptam noi ora de chimie, tremurând de frica lui Babacu 
 http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/06/remember.html
  , ce farse i-am făcut lui dom Bălcescu, profesorul de fizică, cel mai de temut  detectiv  în a-l   prinde pe cel care îndrăznea să sufle sau să copieze, ce rochii faine ne-am făcut la banchet, cum ne preda venerabila doamna Țică,   în cel mai original mod,  analiza matematică- uite, zicea dumneaei, ascultă orez/colarez. logaritm cologaritm...
Fata Nicoletei este profesoară de limba engleză!

Nico n-a venit la nicio revedere, nu-i place tristețea , zice, lasă că o să-i povestesc eu. Chiar și poze o să-i duc!.//

 Ce este prietenia adevărată?

 Chiar nu știu! am așa o vagă idee- ar fi acel ceva,  unic, mângâietor,  tainic, care te leagă cu nevăzute fire de cineva, care, chiar dacă nu ți-a  văzut chipul,  de o grămadă de ani, simți că ți-a fost alături tot timpul,  părtaș la toate!//

Am mai postat pozele astea, dar țin atât de mult la ele, că le mai pun  și astăzi.

 Aici, în alb- negru, regăsesc, de fiecare dată, cea mai frumoasă  parte din viața mea.

p.s. ai amintiri din liceu? dar fotografii?

a fost ca ieri

Deunăzi, LIALIA  mi-a trimis   o leapșă.
Am cerut o zi amânare,  am întârziat mai mult, așa că musai trebuie să mă  conformez.
Întrebarea era- ce-ai fi vrut să fii?

 Ce nu știu eu dacă Lia știe este că , probabil, fac parte din generația părinților ei. Asta înseamnă  că pe atunci,   nu prea îmi umbla gândul la ce-mi doresc să ajung , când voi fi mare.

Totuși, două evenimente petrecute în clasa a III-a, la distanță mică unul de altul, parcă mi-au dat, cumva,  de gândit.

Învățătoarea nostră, doamna Ana Tănăsescu despre lumea zicea că are cerul gurii crăpat, ceea ce în traducere liberă înseamnă că era foarte rea-  nici eu n-am scăpat de meteahna dumneaei de  a nu trece cu vederea erorile școlarilor mici și neputincioși- într-o zi s-a îmbolnăvit.
Acum , dacă am deschis paranteza, trebuie să spun că în clasa I, temuta doamnă  învățătoare,  mi-a aplicat o corecție strașnică la palmă, pentru că îl confundam pe  t  cu d. Greu de explicat de ce , dar , țin minte ca astăzi- mi se cerea să scriu- Ileana caută cartea..eu scriam –Ileana caudă cardea.
Am avut palmele umflate două zile. Mare tărăboi a făcut tatăl meu , doamna a renunțat la metodele ei , apoi s-a îmbolnăvit și a venit domnișoara Silvia.

Era drăguță tare, îmbrăcată frumos, avea părul rebel, nu coc cât claia , ca doamna Ana.

 Domnișoara ne iubea  mult, așa că a scris pentru noi  roluri în  Albă ca zăpada.

S-a gândit, s-a tot  gândit dumneai cum să ne împace, nu i-a fost ușor deloc. Eu eram împărăteasa, iar Aurelia, cu care împărțeam pe atunci gloria clasei, a primit rolul Albei ca Zăpada. Nu mi-a surâs deloc ideea, se înțelege de ce -   Făt-Frumos era problema, dar n-am avut încotro.  Oricum , purtam coroană, de la început, până la sfârșitul rolului.  
 Partea de vrăjitorie i-a revenit Ninei Dinu,  era brunetă și robustă.
Mie mi s-a completat participarea la spectacol , ca  floare albastră într-un fel de balet, când noi, vreo nouă fete, îmbrăcate în rochițe de hârtie creponată în culori diferite, dansam în jurul Albei ca Zăpada,  moartă de-a binelea, pentru că înghițise mărul otrăvit, îndesat aproape cu forța de vrăjitoarea Nina Dinu..

 Prestația mea de regină, posesoare de oglindă fermecată, a impresionat sala plină cu mămici, tătici, mătuși, vecini, rude. Domnișoara îmi împrumutase rochia ei bleumarin plisată, asortându-mi o eșarfă argintie, drept cingătoare și mărgele mari, lucioase,  în jurul gâtului.
Coronița era mult mai frumoasă decât a Albei ca Zăpada!

Hotărât lucru, puteam fi artistă.

 La serbarea de sfârșit de an, domnișoara m-a ales să dirijez corul școlii- școală de patru ani.
Tocmai primisem de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, o bluză albă cu buline albastre și multe   volănașe. Eram atât de mândră de rolul meu de dirijor  și de bluza  mea apretată , că am terminat de dirijat cântecul, cu o strofă mai devreme.
Spectatorii au crezut că așa face un dirijor adevărat- se retrage, lăsând corul să arate că,  atât de bine a fost pregătit , încât  poate cânta singur. Aplauzele nu se mai sfârșeau.
S-a mai întâmplat în liceu, când profesorul de economie , domnul Nasta, a pregătit cu noi, trei fete și un băiat din clasa noastră și alte două colege dintr-o clasă mai mare Fetele Saftei. Eram fata mijlocie. Deja aveam fler, mișcare scenică, o anume lejeritate în exprimare. 

Să zic că  mi-am dorit vreodată să fiu artistă?
Nu . Chiar nu.
Cam atunci,  Violeta, premianta liceului, numele de familie nu mi-l mai amintesc, a reușit la facultatea de teatru –  toate fetele erau în delir.

Eu , nu.
 După niște ani, profesoară fiind, am pregătit cu fiecare promoție de copii câte o piesă,cu mare drag. //

Cred că momentul în care am știut ce vreau să fiu, și de atunci n-am renunțat niciodată, a fost în clasa a V-a .

Profesorul meu le limba română, domnul Fulga, a scris pe colțul din dreapta al tezei mele câteva fraze.
Nu le-am uitat niciodată.
  http://incertitudini2008.blogspot.com/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html

A trebuit să lupt, da , să lupt, mai târziu ,  cu     îndârjirea tatei care , îndrumat de directorul liceului, fostul meu profesor de fizică din gimnaziu,  a trebuit să urmez secția  real.

Nu mi-a fost deloc ușor.

Se făcea carte, carte serioasă. Am avut niște profesori extrem de exigenți, cărora le datorez mult
. Lucram la matematică, fizică și chimie  și-mi doream să devin profesoară de română.

N-a fost simplu.

 Am reușit la facultate cu o concurență de paisprezece candidați  pe loc. Cu bursă.

 Abia atunci, tatăl meu a fost fericit.

Dacă ar fi să-mi aleg astăzi meseria, tot profesoară de limba română mi-aș dori să fiu!.//
Transmit leapșa prietenelor mele- Cati, Mirela, Arcadia,  Angi , Gabi ( supraviețuitor).
Mă gândisem și la vreo două nume masculine , dar  nu vreau să fiu refuzată..
p.s.
tu ce-ai fi vrut să fii?

ani de liceu

Toamna rece, tarzie.

A X-a A. Real. Tari de tot, Ali-baba si cei patruzeci de hoti.

Autobuzul ruginit , scartaind din toate incheieturile, ne-a lasat in mijlocul campului. Domnul Rozner ne-a impartit randurile.. simt asprimea foilor uscate de porumb, zarva si vocile .
Au trecut multi ani..
Mi-e dor de ei.

Mi-e dor de noi. Cei de atunci si de astazi.

Cativa nu mai sunt-Dante, arhitectul, Carmen, economista, Victorita- marea sportiva a liceului.
Vorbesc des cu prietena mea, Rodica, matematiciana , profesoara la Universitatea Bucuresti.
Domnu' doctor Mihai chiulea de la practica agricola. Daca trece pe aici o sa zambeasca pe sub mustata, pufaind.
S-ar putea sa ne vedem peste cateva saptamani. In curtea scolii.
p.s. plutele alea mari nu mai sunt; groapa de nisip s-a pastrat.//

Va este dor de viata din liceu?