ritmuri în cadența nevăzută a vieții

povești adevărate pentru prieteni.

Ziua își curge în picuri povestea.

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri.

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire, printre grinzi rătăcite de vreme.

Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne cusute în bob de arnici vioriu, un cercel fără toartă...

Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul capătă strălucire.

Dâre lungi, gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.

Printre ele, un picioruș de păpușă .

Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .

Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite.

Podul casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile- două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena bunicii, tanti Niculina lui Iedu, a croit două rochițe,una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava.

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.

Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica m-a dus la bâlci.

Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată, din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru.

Rochiță roșie, pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.

Degetele mele mângâie bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul.

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând copilul din suflet.

ce nu se uită

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câta carte învățase. Vorbea frumos. Corect și atent.

 Era o doamnă. Doamna Pandele.

 Când nu tricota, cosea la mașina din camera cea mai luminoasă. Dacă nu avea treburi în grădina de zarzavat, o găseai în bucătărie. Mirosind a busuioc uscat. 

Ținea fete în gazdă. Eleve de liceu. Era cunoscută în toate satele din preajma orășelului. În anotimpurile reci, când  liceenele renunțau la navetă, părinții lor sunau la ușa doamnei Pandele. 

Am locuit în casa cu încăperi mari și ferestre umbrite de cireși, un trimestru. Ultimul din liceu. Din motive serioase:acoperișul căminului se rupsese de tot, ploua ca afară, iar vântul sufla în voie, printre paturi.

În cele câteva luni, în scurte pauze furate, ca un drept câștigat, printre poeme, logaritmi, aldehide, teze, extemporale și emoții, multe lucruri, aparent simple, am învățat. Îi sorbeam vorbele , urmărind fascinată degetele iuți trebăluind neobosite.

Pentru tocănița ei de cartofi, din Postul Paștelui, presărată cu verdeață din belșug, lăsai deoparte orice alt fel de mâncare,friptură proaspătă de-ar fi fost.

Fața de masă albă. Ca și pâinea. 

Fustița gospodinei- roșie, verde sau înflorată. Creață. Deasupra genunchiului. 

În colțul mesei- un fir de ceva, salcie pletoasă, cerceluș, într-un pahar, dacă vaza este prea costisitoare.💖

Mi-a lucrat rochia de banchet. 

Triple voal creme. Cu mânecuță scurtă, bufantă. 

De la coafor, ne-am întors- eu și câteva colege- cu breton pe toata fruntea și coc, pentru o ultima ' inspecție'.

În urmă cu vreo doi ani, într-o seară pripită, am trecut prin dreptul casei.

Albe și roșii,nestingherite, nalbele acoperiseră ferestrele.

 În curte, pâlcuri de iarbă. 

 Dincolo de perdeluța ușii de la bucătărie, mi s-a părut  că zăresc șorțul în carouri mici, albastre.

p.s. imaginea    cu gara  nu-mi aparține”, o păstrez de câțiva ani, pentru că așa o am eu în suflet.💖

„Ca ieri, mușcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie, „

În anii de liceu,  ceea ce conta  pentru tine era  școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea  spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între  filele  manualului  de franceză  le  mai îndulcea, cumva.  

Nici  nu-ți trecea 

 atunci prin minte că va veni o vreme  când   îți vei dori ca, măcar așa, pentru o clipă,  să  redevii  adolescenta   din banca a doua, rândul dinspre ușă...

Revederile  noastre încep timid: telefoane, cine pe cine  anunță, unde, când,  cum, câți  vom fi,  unii  s-au retras  discret într-o altă  dimensiune a  firii,  o altfel de  teamă te încearcă acum, alta decât  aceea  când trebuia   să-i spui  lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui  sau  când costeliva  domnișoară  Lupescu  voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici  din America de Sud.

La marginea orășelului nostru,  târgul   Titului  își numără obosit anii, peste 180. Își adună   agale  ce i-a  mai rămas după cele trei zile  agitate, când  localnici și lume venită  de prin toate satele  răsfirate  pe   Argeș, Neajlov  și pe  Răstoacă au  vândut, au cumpărat, au  văzut , au plecat.

Ne-am adunat  în ziua de 15, pentru că  în urmă cu niște zeci de ani, pentru  noi era  prima zi  de  școală.

 Și de emoții! 

 Și de  bucurii!

  În fața fostului liceu,altfel vopsit,  cu  ferestre și uși închise, sclipind   în  mierea  toamnei  cochete,  ne-a  chemat  nostalgia.   Sosim pe rând, primii  sunt  cei din oraș  sau de prin  localități apropiate,  mai apoi vin  târgoviștenii. 
 Ce noroc că trenul meu  nu a avut întârziere!
 Ultimele  sosesc Lenți și Florilena,  care, cu chiu cu vai,  au   reușit să  prindă ,întâmplător, locuri în săgeata  prea obosită, de  când  tot  pleacă și vine dinspre București  către  Pitești .

Îmbrățișări, zâmbete, hai  că nu ne-am schimbat prea tare,  vezi să  nu-ți scapi ochelarii,  ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi  mapa aceea  portocalie? colonelul zice  că nu este  general,  poză de grup, prea puțini, nici  cât o  jumătate  de  clasă,  cam tremură  mâinile pe   telefoane,  poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.

  Până la  terasa  dintre  blocuri mergem pe  jos, trecem prin fața  casei  domnului  Foti, acoperită  de ierburi și de uitare,mai știi, nicio  șansă  să   te fi mutat din banca ta  la ora  de psihologie, ca  avea  schița  clasei la  fix.

  În veranda  din care  cândva  cobora  bătrânul profesor de  fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota  patru, Gh. Bălcescu” , timpul  țese pânze  și umbre...

Grupul  crește, au mai  venit  câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună,  scotocim   prin amintiri,  apa plată  se ia  cu câte unul/ două medicamente, povești  despre copii și nepoți,  poze  așa -și așa,  încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge  timpul,  plecăm  pe rând....

De ce , oare,  trec atât de repede  începuturile  ?

„Am legat copacii la ochi 
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat 
Cu un hohot de frunze.  „

Marin Sorescu 

certitudini și dor

Din  oricare parte ar veni, ochii călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de hârtii și  de tot ce-i mai prisosește  necivilizației. Coboară apoi spre peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și  timpul.

 Când, după  truda drumului  început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar duce către mal.
 Mulți tineri:pleacă dimineața  la muncă în București și se întorc seara în  apartamentele lor din  multele blocuri cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. 
A fost un timp, când, în oraș, era de lucru pentru toți, a fost...

Dacă el, călătorul, nu este de-al locului, trebuie să fie foarte  atent; pietre sparte, crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.

 În spațiul dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își face  siesta nedefinită  un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin buzunare  sau prin poșete nesupravegheate  atent. Fustele crețe și lungi par a fi crescute odată cu  femeile grase, de umărul cărora se reazemă câțiva copii, peste  trupurile cărora apa și săpunul au uitat să mai treacă.

- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//

De câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să  ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la

mormintele părinților și  ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici, pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.

Clădirea aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror  colțuri schimbam bilețele  cu băieții  din clasele vecine,  cu amintirea  Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu 

încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat înfățișarea. 
Străzile au nume noi. Printre  casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții.
Eu văd  doar ce simt:amintiri  și  dor, aripă în zbor!

Și nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg

trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. 
Doamna Sonia nu mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la geografie.

Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. 
Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini  de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.

 Ele toate și fiecare, în  parte, sunt suflet dintr-un  colț de lume. 
O lume  doar a mea.//

15 septembrie

motto:
~Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.~~
Ion Minulescu ”Corigent la limba română„ (1929)//

Dor  de  toamna din vis , cu  fără de număr adolescențí  laolaltă!
 

Foșnitori  arbori, încă semeți,  fremătându-și  bănuții  de frunze în soarele  cald al amiezii de toamnă cuminte,  gara, în haina ei peticită, cu dale  ciobite, braț suspendat  între un ieri  rătăcit   printre zile și seri cu emoții albastre, trecători încolo  și-ncoace...
Oricât  de neînsemnat pentru  unii, Titu, provincial orășel prăfuit, cu străzile  înguste, spălate în pripă de  ploi  și  de vreme, pentru  mine,  păstrează  în buzunaru-i ascuns ceva din emoția bălaielor trecute   toamne, cu miros de gutui și de struguri zemoși, când luni, de  cu  zori,  traversam  pasarela,  în drum spre cămin, cărând geamantanul înțesat,  în vacanță, cu speranțe, caiete și  visuri.

Prelungesc  cât  se poate drumul  pe aleea, bătută de pași  mereu  înainte,  un câine somnoros  stă  de pază în ușa  înnoitei  clădiri,  mă privește  pe sub leneșa-i  pleoapă,așteaptă și el, mititelul,pesemne,  să  vină iar  larma  la   școală.

Ferestre schimbate, amintiri în poeme cu teze și lecții în chei  fără lacăt, puse în  cui  după un an  cu  de   toate.//

Mi-am oferit un epilog  de   vacanță!

Ceva nenumit  m-a   îndemnat  să-mi revăd școlile dragi ,și drumul, și casa,și satul,  să caut cu sufletul acel ceva,   mereu  proaspăt, tăinuit  printre  cute de suflet !

 Două zile, ( mai) pline,mai frumoase decât săptămâni și luni, laolaltă!
  Rude  și   locuri, întrebări  și  răspunsuri, mereu alte gânduri , nostalgii și  proiecte...//

De dimineață, trecând  către gară,  pe  aceeași  bătrână alee,  umbrită de nuci,  am iscodit cu emoții,  în taină,  zvonul de glasuri, mersul  în  grup  sau  de  mâna   cuiva,  bucuria ușor  speriată a  primei zile de  școală./

Ce gust fără  seamăn   are cafeaua, savurată încet,  fără griji..

Cu  gene  vopsite  și  fuste mulate, trec stoluri de  fete,întâi pe la bar, delicate  parfumuri, flori  de import, prea puține  emoții...

La  celălalt  capăt  de fir( nevăzut), Cocuța,  colega  mea de  liceu,   mă întreabă  ce a mai rămas  din  Titu  de ieri, răspund  surâzând - doar dorul  păstrat  în  roua  de  lacrimi și  drag  pentru mereu nestatornica, fugară clipită, ce pleacă  și  vine, 

nălucă ispită...

~in moneda neconvertibila..~

1. motto: Invata sa-ti scrii durerile pe nisip si bucuriile  pe stanca! Sfantul Augustin
   

   Ieri,
   printre povesti, in oraselul adolescentei noastre, nostalgicul Titu, pentru vreo patruzeci de minute, la doi pasi de gara-eu, cu ochii pe ceas, sa nu fuga trenul- cu : Doina, Tanta, Mariana ( gaza);
   si pasarela, un brat suspendat intre ieri si maine..
   Lor nu le ~spune~ mai nimic aceasta punte ruginita: in fiecare seara, liceene fiind, dupa ce terminam orele, ele se duceau acasa.. eu, in drum catre internat, priveam de sus  castanii cu poezia lor nescrisa si exercitiul niciodata rezolvat al unei lumi grabite .

ce mi-i vremea..

cand de veacuri/Stele-mi scanteie  pe lacuri..
Revedere, M. Eminescu

Noaptea de dinaintea  sambetei- nu pentru ca  se numeste  Ziua femeii- a fost  un fel de  continua  lucida moleseala. 
Am dormit iepureste.

Nu trebuia sa ratez nimic din program: coafor, machiaj( l-am  sters, de indata ce am ajuns acasa, riscand  sa pierd trenul), snururi pentru niste martisoare speciale(aman asta de  ieri),  sa nu uit cateva fotografii de la o alta revedere..

In taxi, tuns proaspat, soferul  ma intreaba ce muzica prefer. Placut surprinsa  chiar ma balbai, alege el Floare-de colt!

Este cald si bine in tren, uit frigul de afara, si  ploaia, care mi-a cam turtit coafura, (nu-mi place fixativul,  parca este facut cu lipici), scot cartea, o pun inapoi in geanta, imi place sa

privesc pe fereastra!
M-am luat cu vorba si  am uitat sa-ti spun incotro merg si de ce am plecat de acasa pe vremea asta..

Am doar vise-n buzunar, vorba cantaretului pe care o sa-l vedem diseara, in spectacolul de la Globus Bucuresti!

Ma intalnesc cu  sapte dintre colegele de clasa din liceu.
 Am ales sa petrecem Ziua femeii in Bucuresti- patru sunt  la ele acasa, alte patru venim din locuri diferite-Titu, Slobozia, Targoviste, Pitesti.

Eu si Olguta ( calatorind , insa,  in zile diferite) suntem privilegiate, trenul trece  prin fata liceului,
  lasa repede  in urma batrana pasarela , castanii, incarcati de amintiri dulcege, obositi  dupa  iarna  greoaie, peronul  zgomotos..//

Suntem, cred, deopotriva,  anticari si colectionari, lucrurile, aparent banale, intra  navalnic  in suflet.. 
Ceea ce pana ieri era doar o intalnire devine, brusc, dor constant.

Un ceai verde in Gara de Nord-mai am  de asteptat  cam o ora, ploua marunt, s-a intetit frigul..//

Gasesc usor restaurantul,~Perla~,  niste tineri  daruiesc lalele, sunt a patra la sosire- imbratisari si  zambete, lacrimi in colturi de ochelari,  ultima vine Steluta, pupaturi, vai, draga, ce frumoase sunteti! 
Suntem, o corecteaza, strengareste,  cineva!//

Ne asezam,  vorbim cam toate in acelasi timp, circula fotografii cu  fii si nepoti,  eu nu pot sa nu povestesc despre Babacu  si despre cologaritmii doamnei Tica, despre unicul, marele, erou al noptilor  noastre de veghe, de dinaintea tezelor  - alb in alb/nimic problema, nota 4, Gh. Balcescu,  Steluta este tare de tot pe feisbuc, Lucia stie  tot felul de chestii despre medicamente si plante, care iau boala cu mana, Lenti aminteste ceva despre o dieta, Olguta spune bancuri, Rodica le incuviinteaza pe toate, Florentina  povesteste  cum le-a salvat gazda lor  de la corigenta la chimie, corupandu-l pe Babacu la o cina  cu fasole batuta,  Reta are cea mai frumoasa gradina cu flori,  cineva o identifica rapid pe internet,  vinul este ..nu stiu cum, placinta cu branza pica prea dulce, spunem  vrute si nevrute, facem poze, timpul fuge, mersul  pe jos pana la Globus face bine!

Redevenim , pentru  cateva zeci de minute,  8 adolescente intr-o lume  care iubeste  muzica lui Stefan Banica, luminile colorate,  tobele, chitara!!/

Cum a fost,  aveam sa aflu a doua zi in tren, catre seara,

intorcandu-ma acasa.

Vine  un anotimp al vietii, cand , dupa ce ai parcurs  de toate, sau, ma rog, multe,  simti o placere vie sa revezi  fiinte  dragi, pe care le-ai cunoscut in copilarie si in adolescenta.
 Este ceva, care seamana  cu  o calatorie intr-un  bazar, unde gasesti  nenumarate   flecustete, imposibil de povestit, delicii , pe care nu trebuie sa le ratezi!

Revederea este precum ploaia- te trezeste la realitate; daca ai norocul  sa  fie zvapaiata,  cu miros de mere verzi, te uda pana la piele, apoi, cu sau fara voia ta, isi ia gazduire, cuibarindu-ti-se  in suflet!//

Pereat tristitia!

Doar Argeșul și un  zăvoi de plopi   despărțeau satele noastre. Am aflat asta,  în ziua în care diriginta noastră, cea mai extraordinară DOAMNĂ  pe care am întâlnit-o  în toată viața mea, Liana Alexandrescu, profesoara noastră de latină, a completat catalogul. Eram cei mai tari dintre paralelele  bobocilor   din liceul teoretic Grigore Alexandrescu!    Pe atunci, concurența era ceva organic,  nu ne spusese nimeni că trebuie să învingi pe cineva. Sau ceva. Toți,  în jur de patruzeci la număr, veneam în liceu , în urma unui concurs   foarte exigent,  din împrăștiatele  școli ale  regiunii. Pe atunci, teza la Limba română cuprindea, obligatoriu, un subiect de sinteză.  La matematică  nu puteai spera să fii  admis, dacă îți scăpase vreun exercițiu sau vreo problemă  din  culegerea Gheba. Zeci de exerciții pe o pagină. Era singura, dar ce  culegere! Cum gândeam, ce speram?  Aripi crescute din suflet,  zbor  mult mai sus decât zidurile școlii!  La banchet, 40 de hoți  ai lui Ali-Baba,  cum ne-a botezat domnul doctor Mihai Călin , pe atunci cel mai  des rostit nume de băiat din liceu.

Ati stiut vreodata traducerea versurilor imnului Gaudeamus igitur?
Pentru toti prietenii si colegii care au implinit 10, 15, 20, 25, 30,35, 40, 45, 50... de ani de la absolvirea unei scoli.

Popularul cantec academic "Gaudeamus igitur" ("Sã ne bucurãm, asadar"sau "Prin urmare, să ne ...") , sau doar "Gaudeamus", este cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire. Numeroase scoli, colegii, universitãti sau societãti academice il considera imnul lor oficial.

 De fapt este un cantec despre viata si durata ei

"De Brevitate Vitae" ("Despre scurtimea vietii").

Face parte din traditia "CARPE DIEM" ("TRAIESTE CLIPA") si elogiaza bucuria vietii. S-a cantat prima data in secolul al XVIII-lea(C.W. Kindleben, 1781) si are la baza un manuscris în limba latinã din 1287.

Gaudeamus igitur Iuvenes dum sumus.
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.

 Sã ne bucurãm, asadar,
Cât încã suntem tineri
Fiindcã dup-o tinerete agitatã,
Si-o bãtrânete-ngreunatã,
tãrâna ne va avea pe toti.

Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos
Transite in inferos
Hos si vis videre.

Unde-s, oare
Cei ce-au trãit înainte-ne?
Poti s-ajungi pânã-n Ceruri
Sau sã pãsesti prin Iad
De doresti sã-i revezi.

Vita nostra brevis est
Brevi finietur.
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.

 Viata ne este scurtã
Va fi terminatã prea curând,
Moartea vine fulgerãtor
Atroce ne agatã-n ghearele-i.
Nimeni nu-i crutat de-aceasta.

Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

 Trãiascã Scoala!
Trãiascã profesorii!
Trãiascã fiecare-ntrebãtor!
Trãiascã fiecare-ntrebãtoare!
Fie ca ei sã-nfloreascã de-a pururi!

Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.

 Trãiascã toate fecioarele
Binevoitoare si curate la suflet!
Trãiascã, de-asemeni,
Femeile tandre, iubitoare
si pline de hãrnicie!

 Vivat et res publica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Quae nos hic protegit.

 Trãiascã patria
Si cei ce-o conduc!
Trãiascã-ne orasul
si binefãcãtorii acestuia
Care, prin caritatea lor, ne oferã sigurantã!

Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores.

 Fie ca tristetea sã piarã!
Fie ca urâtorii sã piarã!
Fie ca Diavolul sã piarã!
Fie ca oricine-i împotriva scolii noastre,
Oricine-ar râde de-aceasta, sã piarã !

dincolo de orizont, în imagini alb-negru

Ne-am cunoscut în prima zi de liceu.

Veneam din școli diferite, Cristina- Rodica, din Titu-Târg, Nico din Braniște, eu, de dincolo de Argeș.
Știi cum e, acționează niște chimii , trăiri imposibil de înțeles . Am devenit repede prietene, cele mai bune!
Pasiuni diferite.
Cristina a rămas toată viața  fidelă matematicii, cea mai tare, oricât s-a străduit Puiu B. s-o întreacă..

Minte organizată milimetric! Soluții  limpezi pentru cea mai încâlcită problemă!

 Viața ne-a  trimis care încotro, cărări nebătătorite, aripi deschise!

Nico, asistentă medicală, la Târgoviște, Cristina, profesoară la Universitatea București.

Eu mi-am urmat chemarea- filologia, spre nedumerirea unora, care , la  întâlnirea de douăzeci de ani, nu pricepeau ce rost a avut să-mi bat mintea la real cu  matematică, fizică, chimie și să aleg literele..

A învins pasiunea!

Anii au trecut!!

Atât de  repede, s-au adunat, cuminți , în răbojul vremii.
Noi, cele trei prietene, ne-am pierdut urma una alteia. 
Nico a venit la botezul primului meu copil, eram studentă.  
Cristinei i-am rătăcit adresa,  telefoanele s-au schimbat..//

Într-o superbă zi de toamnă, acum cinci ani, aflându-mă în trecere, prin orășelul adolescenței noastre, m-a cuprins dorul de noi, cele trei. 
Am sunat la poarta  casei, unde cândva, într-un iunie verde, sub o boltă deasă de vie, am repetat și am tot repetat împreună, pentru bacalaureat- integrale, poliedre, cosinus, matrice, aldehide, cetone,  hidrați, Școala Ardeleană,  Bacovia, Macedonski, Blaga..//

Ei, da, aveam emoții cât toți anii de liceu laolaltă! 
În poșetă , așteptau câteva fotografii.

Mi-a deschis, cine crezi?

Cristina! da, chiar ea, urmată de cel mai simpatic nepoțel, care m-a invitat sub la fel de primitoarea boltă de vie, din care mânuțele  lui neastâmpărate au rupt pentru mine cel mai dolofan purceluș de strugure.

Ce să povestesc? Câte lacrimi au năvălit peste noi? Câtă bucurie, imposibil de prins în cuvinte ne-a învăluit? Că ziua a devenit seară, că noaptea am  rămas acolo, răsfoind teancuri de pagini din albumul nostru nescris, rătăcit în sertare puse sub chei?

A fost  cum numai în adevăratele prietenii se întâmplă!

Am mers împreună la revederea de ..ce mai contează câți ani, important este că  se apropie următoarea..

 Ieri dimineață , m-a sunat Nico, apoi am sunat-o eu, îți dai seama câte aveam să ne spunem, câte-n lună și-n stele- cum așteptam noi ora de chimie, tremurând de frica lui Babacu 
 http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/06/remember.html
  , ce farse i-am făcut lui dom Bălcescu, profesorul de fizică, cel mai de temut  detectiv  în a-l   prinde pe cel care îndrăznea să sufle sau să copieze, ce rochii faine ne-am făcut la banchet, cum ne preda venerabila doamna Țică,   în cel mai original mod,  analiza matematică- uite, zicea dumneaei, ascultă orez/colarez. logaritm cologaritm...
Fata Nicoletei este profesoară de limba engleză!

Nico n-a venit la nicio revedere, nu-i place tristețea , zice, lasă că o să-i povestesc eu. Chiar și poze o să-i duc!.//

 Ce este prietenia adevărată?

 Chiar nu știu! am așa o vagă idee- ar fi acel ceva,  unic, mângâietor,  tainic, care te leagă cu nevăzute fire de cineva, care, chiar dacă nu ți-a  văzut chipul,  de o grămadă de ani, simți că ți-a fost alături tot timpul,  părtaș la toate!//

Am mai postat pozele astea, dar țin atât de mult la ele, că le mai pun  și astăzi.

 Aici, în alb- negru, regăsesc, de fiecare dată, cea mai frumoasă  parte din viața mea.

p.s. ai amintiri din liceu? dar fotografii?

locuri, nume și-o romanță

Locurile au nume.Unele devin simboluri. Multe rămân amintiri. Altele trăiesc prin ele însele.
Când spun București, mă gândesc la Ceasul Universității. Pentru că de acolo, am văzut , cândva, lumea, altfel de cum este astăzi.
Dacă spun Iași, mă gândesc la Copou și la mănăstirile din nordul Moldovei, văzute într-o vara unică. Revăzute în urmă cu doi ani.
Când spun Brașov, ma gândesc la Balada pentru Adeline. Am cumpărat discul în copertă albastră, într-un splendid apus de soare. Raze lungi curgeau pe acoperișuri. Orașul părea o vâlvătaie.
Dacă spun Cluj, îmi vine în minte o ploaie torențială, care nu are nicio legătură cu textul unui cântec.Vedeam pentru prima oară orașul. Printre fulgere, așa a fost să fie.
Dacă spun Baia Mare, mă gândesc la o clipă și la o ie, pe care n-am reușit s-o cumpăr.
Când spun Craiova, mă năpădesc emoțiile- revăd o vară fierbinte, în care am tocit pentru un examen greu, nu doar din cauza materiei, cât mai ales , de teama unui profesor bătrân și foarte ursuz. Am crezut că mă nasc a doua oară, când mi-a trecut nota în carnet..Și nu pot să nu mă gândesc, cu mai mult decât admirație, la coordonatorul lucrării mele de licență, profesor de estetică.. Păstrez ia și fusta verde cloș, . erau moderne atunci, astăzi , dacă domnișoarele m-ar auzi, ar râde în hohote.
Când spun Curtea de Argeș, văd mănăstirea lui Manole, în toată splendoarea ei și copacul bătrân, din curte, cu aripi deschise în toate părțile.
Titu!
Nu cred că ai auzit de el..pentru mine este locul primelor poeme- o gară micuță, cu bănci obosite de ploi, zăpezi și arșiță, alei de castani, împletindu-și crengile către calea ferată, peste care o pasarelă, bătrână și ea,  își ține brațul suspendat peste vreme.
Peste amintiri.
Dacă spun Pitești, mă gândesc la milioane de clipe, cuprinse în aproape 40 de ani.
Fă-ți timp și dă o fugă în parcul Trivale!
Dar să fie într-o toamnă aurie, când pădurea vorbește în toate culorile firii!
Sau primăvară, când  toate  frunzele prind  glas!
Ascultă romanța! O să-ți placă!
p.s. în orașul tău, străzile vorbesc?