între oglinzi paralele

 povești adevărate pentru prieteni

A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive, la spitalul „ Grigore Alexandrescu„ din capitală.
Doamnele și domnii în alb se purtau atât de frumos!

Uitasem de spaima înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce noaptea îmi speriasem părinții cu țipetele mele, din cauza unor dureri despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc, peste mulți ani . 
Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. 
Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare, subțire, roz”Nuielușa de alun” și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia, Nela Coporan și prenumele ceilalte. Valerica.
 Am corespondat ani mulți. 
Când, după vreo douăzeci de ani, am cumpărat ”Dacia”, le-am căutat în orașelul lor, Drăgănești- Vlașca, fără succes.

La cei 92 de ani cât numără, mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată descoperi pe chipul 
și în starea ei.
Tot cochetă, deși se mișcă mai greu.Nu-i plac culorile sobre, ea este un pastel cuminte, peste care vremea se ferește, cumva, să-și sape urme adânci. 
Atunci avea păr lung, purta costum- taior , ca turnat pe ea, bluză de mătase moale, pantofi cu tocuri înalte.
Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea când o găsea lângă patul meu.
Când m-a luat de la spital, m-a dus în cămăruța ei îngustă din ”Piața Romană”, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru,vedeam mersul grăbit al trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii.
Cocoțată pe masa cam șubredă, înghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.

Ne vedem cam rar. 

Într-o seară, când am mers doar noi două la ”Național” , am rugat-o să plecăm mai devreme de acasă.
 Voiam să revăd fereastra, prin care, cândva, universul meu era inocența clipei.

Cineva o zidise...

de unde vine fericirea?

Poate  că  nu aș fi deschis  subiectul despre  cât de  minunat este momentul acela,  când cineva  îți  aduce în dar o carte, dacă  nu aș fi  găsit pe pagina unei prietene virtuale  un  fărâmă  de  gânduri  dedicate, printre altele, cărții.

Cu nu foarte mulți ani în urmă, Târgul de carte, „Gaudeamus„, era, pentru mine,  o mare sărbătoare, o sărbătoare  de suflet. Acolo, printre mii  de cărți răsfoite în murmur de glasuri  voioase, purtătoare de  trăiri  citite în ochi, trăiam  și  retrăiam  o  stare inconfundabilă, aceea  de a simți până în suflet ruperea  de realitate, oricare ar fi fost ea, asociată  cu  un fel de plutire  într-o lume  doar a mea.

 Au trecut anii, nu știu  de ce  nu  mă mai duc la  acest eveniment  bucureștean, a  rămas  doar  nostalgia, pe care, din când în când, o înlocuiesc  cu  mersul  în librăria centrală  a orașului, unde   îmi doresc să  mă întâlnesc  cu mirosul de  hârtie  proaspăt tipărită, să  răsfoiesc cu un anume fel de tandrețe  cărțile  mereu noi, mereu mai multe.

  Și  să-mi ofer  un dar.

  O carte  frumoasă!

Primele două cărți  pe care le-am primit, eram în clasa a  III-a, ( cred)  ”Nuielușa de alun” și  „Palatul de  cleștar”, veneau de la o  ființă deosebit de sensibilă. 

Mătușa mea, sora cea mică a tatei, bucureșteancă, așa cum   deveneau în anii aceia  mulți copii de țărani, plecați de acasă, căutându-și  rostul  în cel mai  dorit oraș, într-o  duminică, mi-a adus un pachețel, în care aveam să descopăr  cu o voluptate,  pe care nu știu dacă am mai trăit-o vreodată, o bluziță   albastră  cu buline albe,  (  am  îmbrăcat-o la serbarea de sfârșit de an, când  învățătoarea noastră, domnișoara Silvia,  mi-a încredințat  dirijarea corului  școlii ) două cărți și o punguță  cu bomboane spirtoase, verzi.

Nu  știu   ce  s-a întâmplat cu  cărțile mele, au trecut mulți ani de atunci. 

Undeva, în suflet,  tainică, se scaldă în lumină  calda lor  amintire.

 Îi  mulțumesc mătușii mele, ori de câte ori vorbim la telefon  sau ne  când   merg eu  la ea în  câte o vizită scurtă. 

 Timpul....

Când , în școala unde am fost profesoară  aproape treizeci de ani, rând pe  rând,  colege și colegi își încheiau activitatea, că așa  a decis legiuitorul,  sindicatul, reprezentat  în anii aceia de o doamnă care predase  limba rusă, sărbătorea  evenimentul , dăruind persoanei în cauză un pachet,  cu același  conținut: niște pahare și o lenjerie de pat. 

Nici eu  nu am scăpat, la vremea potrivită,  de acest  stupid cadou.

 Nu știu  ce  sentiment vor fi trăit respectivii colegi, când, ajunși  acasă, desfăceau pachetul. 

 Ce știu este  că,  într-un astfel de moment, eu  am ales  să  înfrumusețez  clipa despărțirii  de școală,pentru fiecare  coleg ,însăilând   un  fel de medalion, cu  momente, mai ales   simpatice,  din viața  noastră de cancelarie.

  Și, celor  din catedră, să le pun o carte  sub  vorbele mele.

Ca o paranteză, o fostă colegă, profesoară de  biologie,  ori de câte ori ne întâlnim, îmi spune  că păstrează, la vedere în bibliotecă, medalionul  pe care i l-am  dedicat prin 1990.

De ce am scris ce am scris?

 Așa.