despre cărțile care zidesc!

sau   parfumul cărților  cu frezii!

 O prietenă din   spațiul  virtual, numindu-mă „doamna  profesor”, îmi cere  să  postez  titlurile   câtorva  cărți preferate. Și, probabil, la  rându-mi   să  continui  „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație:  nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită  formula de adresare. 

 Eu  voi rămâne  toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând  folosirea  numelor unor profesii.  Există  cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl  iubesc , asta nu înseamnă  că  aș avea ceva împotriva  formei de masculin.

  Nu găsesc  că ar fi potrivit  , însă, a se folosi   forma  de  masculin pentru  doamnele care lucrează în  învățământul superior, vezi   doamna profesor Cati  A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare  dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii  și grade didactice, ar  „preda„ în   învățământul preuniversitar,   ar trebui  să primească titulatura  de „doamna profesoară„. 

Cum spuneam, există profesii   exercitate la fel de  bine  sau   la fel de  mai puțin bine , în a căror  definire, nu se impune  forma de masculin.

Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”! 

Sau  „doamna dirigintă„!

( mai ales,  dacă se adaugă  „vă  mulțumesc„!  , nu   doar ”mulțumesc „  sau, brrr! mersi!)

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”

A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:

 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.

 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 

Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 

Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...

 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee : teatru radiofonic!

Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!

Extraordinară experiență!

 Atât de frumoasă!

Ca în copilărie!

”  Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„