sau parfumul cărților cu frezii!
O prietenă din spațiul virtual, numindu-mă „doamna profesor”, îmi cere să postez titlurile câtorva cărți preferate. Și, probabil, la rându-mi să continui „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație: nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită formula de adresare.
Eu voi rămâne toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând folosirea numelor unor profesii. Există cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl iubesc , asta nu înseamnă că aș avea ceva împotriva formei de masculin.
Nu găsesc că ar fi potrivit , însă, a se folosi forma de masculin pentru doamnele care lucrează în învățământul superior, vezi doamna profesor Cati A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii și grade didactice, ar „preda„ în învățământul preuniversitar, ar trebui să primească titulatura de „doamna profesoară„.
Cum spuneam, există profesii exercitate la fel de bine sau la fel de mai puțin bine , în a căror definire, nu se impune forma de masculin.
Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”!
Sau „doamna dirigintă„!
( mai ales, dacă se adaugă „vă mulțumesc„! , nu doar ”mulțumesc „ sau, brrr! mersi!)
”Există pe lume o mulțime de lucruri inexplicabile de care habar n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo nu știm nimic...Absolut nimic”
A.J. Cronin, Gran Canaria.”, pagina 290.
I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte, voiam să-mi amintesc acțiunea, primeam doar vagi semne, finalul, da, finalul este extraordinar:
„Inima i se strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața i se făcu albă ca varul. Inima zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.
Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria, m-a cuprins așa, un fel de tristețe, gândindu-mă cât de necruțător este timpul care șterge din minte impresii pe care cândva le simțeai mai puternice decât orice.
De ce să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept. O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet.
Și m-am culcat cu gândul că mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc romanul lui Cronin.
Sunt atât de îngălbenite paginile, așa de uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
Și tot gândindu-mă că mai am două cărți care mă așteaptă, a apărut, nici eu nu știu cum, o idee : teatru radiofonic!
Am ascultat dramatizarea, cu cartea alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!
” Harvey cită din memorie: Lasă-mă să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„
