”Undele visează spume,

    cerurile înșiră   nori”.

Mihai Eminescu

Primele mele  lecturi  au fost  niște povestiri asemănătoare  basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa  a  II-a, cred, mătușa mea  de la  București, sora cea mică a tatei.  

Cărțile au  dispărut odată cu  înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod  mama  păstra tot felul de lucrușoare,  care  nu  mai încăpeau altundeva.
 Mama   nu se putea despărți de ele..

  Într-o zi,  era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe   apăsătoare,  cât  de  valoroasă era pentru  mine  lumea aceea  de   mărunțișuri. 

 Nu erau  mărunțișuri, acolo  trăia  o altă lume!

Lumea  care  mă formase pe mine.

 Cum spuneam,  am deschis ochii  spre carte, citind   basme. Uitam de mine, uitam  unde  mă aflu și pluteam, eram, când  fiica  cea mică a  împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când  slujnica  mereu  tristă. Îi ștergeam lacrimile  cu  batista  mea  sufletească,  apoi așteptam  să  apară, de undeva,  norocul. 

Și el  venea !

Următorul  basm  mă purta  altundeva.Într-un loc, unde  chiar dacă  erau vrajbe,  încrâncenări, după  o vreme,  mai cu seamă, pe înserat,  cobora liniștea.

 Răul  dispărea și, fie că aveau loc  un ospăț sau  o  călătorie,  totul se  îmbrăca în lumină.

  În anii aceia  nu-mi făceam deloc  probleme în legătură cu  împărțirea lumii în  săraci și  bogați.  

Nici   de ce  existau pe lume  și prinți, și cerșetori.

 Prin clasa a  IX-a,  domnul Neagu, un  strașnic profesor de istorie,   mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea!  vorbindu-ne  despre  războaie, despre expansiune, despre Alexandru  Macedon. Asta,  în vreme ce , la ora  următoare de  economie politică, alt  domn,  Nasta ,(purta niște pantofi cu  talpă  groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile)  ne   tooot spunea  cât de periculoși sunt capitaliștii  și  ce  val de bine  se așterne peste  noi  dinspre un anume punct cardinal.

 Au trecut anii,  eleva  de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară,  a trăit, a citit, a  văzut  câte ceva  din mersul lumii.

 Ieri, pe după prânz, în  clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind  albul  de afară. 

 Involuntar, am deschis  televizorul.

  Pe ecran, alături, un  bărbat și o  femeie.

Președintele  țării, care  nu este împărat, este, însă, un  conducător, un om ales prin vot să reprezinte  țara și poporul  trăitor în granițele   țării. (cuvintele astea, săracele de ele,  sunt tot mai zgribulite în iarna  care  a început  năvalnic) 

 Și este, îmi place  să repet asta, că poate aud  și alții, profesor.

 Profesor de  fizică. 

 Și mai este  un  vorbitor  perfect  și cititor, la  cald, al celor mai importante știri din lume,  în  câteva  limbi  de circulație  internațională.

Și  este, ca atitudine, un  OM educat.

  Omul acesta,  conducătorul  țării în care noi locuim,  fusese „acceptat „ în vizită,  la  guvernul  aceleiași  țări, guvern care  are în frunte o  doamnă.

Ce a ieșit din această   întâmplare  nu  prea pot  să spun, că nu am înțeles.

 Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca  la   concert,  a apărut  un al  treilea  personaj. 

Liniștit, ca  o apă  după ce  au trecut inundațiile,  rezemat  într-un cot, în fața   mulțimii de microfoane, repede  reduse la tăcere,  a spus, printre altele: „dacă eram în locul  doamnei premier, nu l-aș fi primit pe   Iohannis  nici în curtea  guvernului„.

Dacă  ți-aș spune  că  am plâns,  sigur , m-ai acuza  de prefăcătorie  sau de infantilism. 

 Am plâns  cu tot sufletul meu  de  ființă, care  a trebuit  să  fugă,  să se ascundă, pentru  o clipă,  în lumea  inocentă  a ”Palatului  de cleștar”.