timpul trece grabnic

Primele gânduri i s-au deschis în ciorchini  pe la  jumătatea lui decembrie trecut, imaginea este  din această dimineață. 

Bea apă nu prea multă, soarbe lumina din fereastră, tăcută, își închide, din când în când, câte o cupă, alta îi ia locul.

   Dimineața, îmi dăruiește  energie și bună dispoziție.

  Oficial. este Sărbătoare!

  M-am gândit la  marele  Cuza, la Elena,distinsa lui Doamnă, la  Moș Ion  Roată, la hora din curtea  Școlii mele,dintr-o pauză mare,eram în clasa a  VI-a), la sătenii veniți, fără să-i fi chemat cineva, să se prindă în hora noastră,copii crescuți acolo, în vatra satului, educați să spunem sărut  mâna și să ne bucurăm de inocența copilăriei

Altfel, lumea cu ale ei întâmplări, parcă prea multe rele, aleșii se întrec în jigniri, auzi ”lăutarul”,nume pentru un înalt și  harnic demnitar, câtă lipsă de respect, gogomănie i-ai putea zice, mulți se plâng, deși nu le merge rău deloc,tot mulți se prefac,în continuare că muncesc( ieri am ajuns în două instituții  total diferite ca obiect al muncii, asemănătoare  doar prin lipsa  de interes a unor angajate față de om, din a cărui contribuție ele se odihnesc în scaune  călduțe, indiferent de anotimp, undeva, într-o parte a  țării, visurile copilăriei ucise în chinuri cer „dinte pentru dinte”,  o, Doamne, cine  mai este omul?

Se  apropie  de sfârșit prima lună din an, prea multe întrebări, ce puține răspunsuri, cine pe cine  să  mai învețe  omenia, din ce parte  vor bate  mai tare vânturile  primăverii?

Când crângurile prind a înverzi

„Ce dar să-ți fac acum, că-i primăvară?...

Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare,
Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș...”
Magda Isanos

Astă seară,Orchestra Filarmonicii Pitești, concert maestru, Mădălin Sandu, și-a răsfățat publicul feminin nu doar prin alegerea unui superb buchet muzical , compus din piese de suflet.
Bucuria a venit și din ideea ca la pupitrul dirijoral să fie El și Ea, veniți din însorita Spanie,maestrul Octav Calleya, a cărui bunică s-a născut în Pietroșani, Argeș, și Marilo Carrillo Sedeño.
Invitată,soprana Magda Oțelea.
Am ascultat: ”Ave Maria”, Caccini, Wolfgang Amadeus Mozart – ”Uvertura la opera Cosi fan tutte”, Ludwig van Beethoven -„Uvertura Fidelio, Gioachino” Rossini ” Uvertura la Italianca în Alger„”Les filles de Cadix”, de Leo Delibes, Otto Nicolai – Uvertura la ”Nevestele vesele din Windsor”.

În începutul celei de-a doua părți a concertului, acompaniată de orchestră, soprana piteșteancă, Magda Oțelea, a interpretat, în premieră, elegia „, Mama”, compozitor, Ioan Dobrinescu, pe versurile Anei Blandiana. Au urmat; Amadeo Vives : ”Fandango din Doña Francisquita”, Manuel de Falla,”Dansul focului din Amorul vrăjitor”, Johann Strauss Jr. ”Valsul Vin, femei şi cântec” (Wein, Weib und Gesang), Heia in den Bergen, din ”Silvia”, de Emmerich Kalman, concertul încheindu-se cu ”Suita Carmen, nr. 1, de George Bizet.

O seară frumoasă dedicată femeii: fidelă, credincioasă, seducătoare, jucăușă, elegantă, strălucitoare, ușor agresivă, dacă este cazul, mereu iubitoare!
Parfum primăvăratic,calde culori în eșarfe , zâmbete în priviri,acorduri luminoase, sentimentale, în alesături pline de căldură!
La mulți ani tuturor Doamnelor artiste din orchestra Filarmonicii!❤️

Mulțumim, Filarmonica Pitești!❤️
Felicitări și pentru că, săptămână de săptămână , cu talent, multă muncă , perseverență și profesionalism, reușești să convingi că doar arta adevărată ne face mai umani!❤️

”Fierarii”, după Milos Nikolic

 (sau  cînd nefirescul   pare firesc)

Când   mi-am cumpărat  bilet  pentru ”Fierarii„( piesa a avut și un alt titlu:„Cu capu  pe  nicovală„)  voiam un   mărțișor  hazliu! 
 Ceva care  să  mă  rupă de  cenușiul  dens al  începutului  de primăvară.
M-a tentat  selecta distribuție  a  „Teatrului de   Comedie  București” ;Grigore – Horaţiu Mălăele, Peter – George Mihăiţă,Matilda – Maia Morgenstern, Ivan – Valentin Teodosiu.
Nu  știam, însă,   nimic despre  dramaturgul Miloš Nikolić, născut  în Kosovo,  într-o zi cu ghinion, cum mărturisește,  13 iunie 1939.

S-a întâmplat  să  fac o alegere  foarte   bună.

Într-un decor  fără prea multă recuzită, o  prăfuită fierărie, ca într-o   mișcătoare oglindă, trei bărbați și o femeie arată  cum, în orice clipă, o realitate  crâncenă se  poate transforma  în  altceva. 
Fragilă graniță între   tragic și absurd, admirabil  transpusă comic de  regizorul  Horațiu  Mălăele!

Subiectul piesei  este , relativ, simplu:

 După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, trei fierari  de naționalități diferite:  un român , un ungur, un rus descoperă  că fiii lor, în realitate,  nu sunt ai lor, ci  fiecare  bărbat este  tatăl  altui  fiu. Și uite

așa,   ceea ce , în esență, este tragic se transformă în fața ta, spectatorul , într-o  nesfârșită  sursă de  bună dispoziție. 
Fierarul român,Grigorie, proprietarul  fierăriei unde se desfășoară acțiunea,  nu este tatăl  fiului său, pentru că  în timp  ce el  se afla  pe frontul sovietic,  soția lui  a făcut un copil cu ungurul  Peter. 
Unguroaica,  soția lui  Peter , face și ea un copil  tot cu  fierar.
 Rus.  
 Rusoaica  Nadejda   face și ea  un copil cu  Grigorie,   românul  blajin, care  se vrea  o  simpatică victimă, pentru că   este  unul dintre cei doi tați ai ”copilului  nostru”.

  Ce   încălceală!dar,  cu  cât  întâmplările  par mai anormale, cu atât relațiile  dintre personaje sunt  mai simpatice, atât de  savuroase, că   râzi în hohote! 

Esența?  omul intră în în relație cu  existența, așa  dură cum este ea, cu  sine, cu  istoria, cu omenirea. 
Dacă  este  să  comentăm cât de cât afirmația autorului cum că  a răsturnat, cumva,  dimensiunea  teatrului antic, omul, oricare  dintre cele patru personaje,   trăiește într-un fel de solidaritate prin culpă, durerea fiecăruia fiind parte din durerea universală.
 Fatalitatea ”se mișcă”,  râsul ia locul plânsului,  replica  spumoasă  șterge  șenila războiului, adulterul    pare ceva firesc, Matilda, lămurindu-i pe   cei trei  bărbați care  ar vrea și nu prea  să se omoare între ei,   că ea  nu a înșelat. Teoria ei este  că  dacă bietele femei, rămase singure, nu ar fi primit  în  casele lor fiecare câte un fierar, respectabila  meserie  ar fi dispărut.

Comic și absurd  laolaltă! 
 Romănul are un băiat  ungur, ungurul   crește un fiu rus, în vreme  ce   rusul este tată de român. 

Prin  autoironie, comic de situație, de  caracter și de limbaj, o simpatică  învălmășeală  șterge orice urmă de  ură.
Uiți că  războiul  strivește  destine, abrutizează,  permite  să se întâmple atâtea rele.
Comic,  absurd  și real într-un timp ce se  bifurcă, împletindu-se!

Un text    bine scris, niște actori  în mare formă!( i-am iertat că au început mai târziu cu  jumătate de oră)

Și o savuroasă  filozofie  despre   rădăcini,  arbore genealogic, paternitate, cultură, esențe și influențe.

O istorie  care se joacă cu  destine,  o piesă  frumoasă, care, grație  unor actori de excepție,   atât de  bine transformă realul în absurd, că , dacă încerci să povestești, nu-ți poți aminti decât  că   în cele  70 de minute  te-ai distrat copios!

mărțișoarele

În prima  zi de martie din  anul acela, a venit de la  București Andrenuța, verișoara mea  primară. 

Adevărată domnișoară. 

Era  mai mare decât mine  cu vreo zece ani. 

 După ce se întorcea de la școală, îmi plăcea  să o văd cum  citea din cărțile ei , pe care le   păstra într-un săculeț de pânză , cusut  de  o mătușă. Când  se plictisea, puteam să   răsfoiesc paginile gălbui  cu ilustrate și sublinieri colorate. Aveam  permisiunea   să încerc  chiar  să scriu în maculatorul învelit în  hârtie albastră, fără să rup vreo  foaie

Pentru că mama ei, sora  cea mare a tatei,  se stinsese imediat după  nașterea  fetei,  pe ea o crescuse  maica  Fănica. Din  Greu.

  Până pe la 15 ani. Apoi o  dăduse în grija unor rude, să muncească la oraș.

În ziua aceea, Andrenuța, domnișoara  cu  unghii roșii,  a  scos dintr-o pungă   câteva   cluci de mătase  albă și roșie,  strălucitoare și moi.

Misiunea mea  a fost să   tai cu foarfeca  pătrățele egale   din  partea aceea de chibrit pe care  se scapără bețele.

  Ea rula  cu atenție firul  lucios pe   o latură a pătratului.  La capăt , schimba  culoarea.  Când  întreg pătrățelul  era acoperit, rezulta un  minunat joc geometric. 

Joc  de  doi, în alb și roșu!

  Venea rândul ciucurașilor.

Niște  pufuleți jucăuși, în ambele  culori.

Pâinișoare bucălate aninate  în șnur de  mătase!  Minusculi clopoței , atât  de frumoși, că abia  îndrăzneam să-i ating. 

 Toată amiaza,  noi două,  domnișoara  de  București și eu, am lucrat  mărțișoare  pentru  toate fetele  și  femeile din  neamul nostru. 

Al lui  Năstăsică..  

La sfârișitul lunii, mărul din  fața casei  bunicii   râdea în soare  cu   salbă  mătăsoasă, în alb și  roșu, pentru ca noi, purtătoarele  de mărțișoare,  să  avem tot anul  fețe albe, cu bujori roșii în obraji.

A fost cea mai frumoasă  întâmplare  cu  noi două, dacă este  să  nu   vorbesc despre sperietura  pe care  mi-a  provocat-o, când am îndrăznit  să o întteb  cum   de și-a  făcut ea  unghiile atât de roșii. Am primit cel mai crud  răspuns, care m-a  băgat în sperieți  pentru nu știu câți  ani.

Ei bine, știi  ce  mi-a   spus?  că  o  doamnă  din București, prin  nu mai știu  prin ce  metodă, i-a turnat  pe sub unghii o vopsea  fierbinte , roșie.

 Andrenuța  nu mai este  de mulți, mulți ani ; undeva,  într-un colțișor de suflet, mărțișoarele ei  cu puf de clopoței zglobii  își spun povestea lor în alb și  roșu.

 Printre răzlețe frunze de  măr.

”fărâme și crâmpeie..”

”Undele visează spume,

    cerurile înșiră   nori”.

Mihai Eminescu

Primele mele  lecturi  au fost  niște povestiri asemănătoare  basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa  a  II-a, cred, mătușa mea  de la  București, sora cea mică a tatei.  

Cărțile au  dispărut odată cu  înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod  mama  păstra tot felul de lucrușoare,  care  nu  mai încăpeau altundeva.
 Mama   nu se putea despărți de ele..

  Într-o zi,  era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe   apăsătoare,  cât  de  valoroasă era pentru  mine  lumea aceea  de   mărunțișuri. 

 Nu erau  mărunțișuri, acolo  trăia  o altă lume!

Lumea  care  mă formase pe mine.

 Cum spuneam,  am deschis ochii  spre carte, citind   basme. Uitam de mine, uitam  unde  mă aflu și pluteam, eram, când  fiica  cea mică a  împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când  slujnica  mereu  tristă. Îi ștergeam lacrimile  cu  batista  mea  sufletească,  apoi așteptam  să  apară, de undeva,  norocul. 

Și el  venea !

Următorul  basm  mă purta  altundeva.Într-un loc, unde  chiar dacă  erau vrajbe,  încrâncenări, după  o vreme,  mai cu seamă, pe înserat,  cobora liniștea.

 Răul  dispărea și, fie că aveau loc  un ospăț sau  o  călătorie,  totul se  îmbrăca în lumină.

  În anii aceia  nu-mi făceam deloc  probleme în legătură cu  împărțirea lumii în  săraci și  bogați.  

Nici   de ce  existau pe lume  și prinți, și cerșetori.

 Prin clasa a  IX-a,  domnul Neagu, un  strașnic profesor de istorie,   mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea!  vorbindu-ne  despre  războaie, despre expansiune, despre Alexandru  Macedon. Asta,  în vreme ce , la ora  următoare de  economie politică, alt  domn,  Nasta ,(purta niște pantofi cu  talpă  groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile)  ne   tooot spunea  cât de periculoși sunt capitaliștii  și  ce  val de bine  se așterne peste  noi  dinspre un anume punct cardinal.

 Au trecut anii,  eleva  de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară,  a trăit, a citit, a  văzut  câte ceva  din mersul lumii.

 Ieri, pe după prânz, în  clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind  albul  de afară. 

 Involuntar, am deschis  televizorul.

  Pe ecran, alături, un  bărbat și o  femeie.

Președintele  țării, care  nu este împărat, este, însă, un  conducător, un om ales prin vot să reprezinte  țara și poporul  trăitor în granițele   țării. (cuvintele astea, săracele de ele,  sunt tot mai zgribulite în iarna  care  a început  năvalnic) 

 Și este, îmi place  să repet asta, că poate aud  și alții, profesor.

 Profesor de  fizică. 

 Și mai este  un  vorbitor  perfect  și cititor, la  cald, al celor mai importante știri din lume,  în  câteva  limbi  de circulație  internațională.

Și  este, ca atitudine, un  OM educat.

  Omul acesta,  conducătorul  țării în care noi locuim,  fusese „acceptat „ în vizită,  la  guvernul  aceleiași  țări, guvern care  are în frunte o  doamnă.

Ce a ieșit din această   întâmplare  nu  prea pot  să spun, că nu am înțeles.

 Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca  la   concert,  a apărut  un al  treilea  personaj. 

Liniștit, ca  o apă  după ce  au trecut inundațiile,  rezemat  într-un cot, în fața   mulțimii de microfoane, repede  reduse la tăcere,  a spus, printre altele: „dacă eram în locul  doamnei premier, nu l-aș fi primit pe   Iohannis  nici în curtea  guvernului„.

Dacă  ți-aș spune  că  am plâns,  sigur , m-ai acuza  de prefăcătorie  sau de infantilism. 

 Am plâns  cu tot sufletul meu  de  ființă, care  a trebuit  să  fugă,  să se ascundă, pentru  o clipă,  în lumea  inocentă  a ”Palatului  de cleștar”.