despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

”Omul sfințește locul!”

Se cuvine ca succesul să fie mereu respectat!

Există, și asta nu o descopăr eu în clipa asta, o tinerețe a gândurilor și a faptelor, ca și  tinerețea  vârstelor. Inventivitatea tinerilor este,  orice am spune, mai vie, mai fără de temeri, decât a  vârstnicilor. În mintea  tânără, ideile vin mai năvalnic, mai arzător, mai nebunesc chiar, pentru că, în tinerețe, ești  mai mult inventiv decât judecător al faptelor tale.

La toate astea, m-am gândit după ce am aflat ce a făcut un tânăr cu satul lui, pironit în Ev Mediu  românesc:

http://canalmedia.tv/cel-mai-tanar-primar-din-tara-si-a-scos-comuna-din-evul-mediu-cu-bani-europeni-lucrarile-moderne-au-atras-investitori-straini-foto/

Și   revăzând  eu  cu  ochii minții mele tot ce a  cuprins acest tânăr instruit și educat dintr-o realitate părăginită de-a dreptul, m-am  trezit  că iar   îmi place lumea scrierilor lui Ion Slavici.Da, lumea  lui Slavici!  Nu te mira.

Cine îl mai citește astăzi pe ardeleanul căruia  chiar  Mihai Eminescu  îi spunea  prietenește  să  se mai curețe  de „șirianismele” lui?

Îl vor mai fi citind- cine știe dacă  o fi  strop de plăcere în lectură- școlarii care au de trecut prin furcile caudine ale examenului ;unii, pentru a intra în liceu, alții, pentru a   primi  diplomă de bacalaureat.

Da, m-am întors la ”Popa Tanda„, acel preot care, după  ce ajunge la fundul lăzii de zestre a nevestei sale  și simte  că trăiește  la fel de  mizer   precum sărăcenenii pe care îi păstorește, se iluminează chiar în clipa când căderea lui părea să fie totală.

 Popa Tanda se  reconstruiește, își reconstruiește misiunea de  călăuzitor de suflete, reconstruiește o întreagă  comunitate.

Oamenii  dintr-o parte sau alta  a  țării pot fi săraci cu totul, pot fi leneși, dezinteresați, needucați, lipsiți de perspectivă,  din diverse motive, poate  că  nimeni  nu i-a  ajutat  niciodată, din tată în fiu, să dobândească  deprinderi bune, poate  că ei  și-au pierdut menirea.  Cu cât se ”adapă„ mai mult din  balta  lâncedă  a  inerției,  cu atât mai mult cad.

  Dacă   apare o forță vizionară, fără temeri, un om cu   însușiri  naturale  potrivite, precum  primarul din Dudeștii  Noi, balta se asanează, terenul se  curăță și  se  construiește  viața.

 Ca în satul preotului  Trandafir   din Sărăcenii lui Ion Slavici.

https://ro.wikisource.org/wiki/Popa_Tanda

Dacă  undeva,  într-un  colț a  nostru  a fost posibil, de  ce nu s-ar putea  și în altele, iar  , mai apoi, în toată   țara asta a  noastră?

 Cât să mai  așteptăm  să  se ivească  un Padre  commune?

lectia de smerenie..

Ploua.
 De cateva zile bune.

Din prima zi a Saptamanii Patimilor, astept,  cu un fel de emotie  deloc usor de  explicat, Vinerea Mare.
Franturi de certitudini imi vin in minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate si asezate cuminti intr-un decor primitor. ..in copilaria mea , oricat de modesta i-ar fi fost  familia, fiecare copil primea hainute noi.
Le imbraca pentru prima oara,in seara  cand ~se dădea pe sub masa~ incarcata cu flori.
 Se adunau in fata crucii Mantuitorului  toate  culorile si aromele: tamaie, ceara, zambile, cercelusi,  leustean proaspat...corole  de verde si roz.
Biserica devenea neincapatoare.//

In cartier, sunt multe biserici.
 Una mai inalta ( si mai noua) decat alta.
Mi-am promis ca, indiferent cat de aspra va fi ploaia, in seara Vinerei Mari, sa merg la schit.//

 Inconjurata de brazi, zidirea   isi inalta catre nori fata curata a turlelor.
 Grupuri, grupuri, care cu umbrele, care infruntand stropii reci, pasesc pragul- toate varstele laolalta.

Voci  necunoscute intre ele  isi aduna  chemarile si canta Prohodul Domnului-~Te marim pe Tine, Iisuse Doamne, /Si-ngroparea iti cinstim si patimilr,/Ca din stricaciune  Tu ne-ai izbavit.. Cuvine-se  dar sa cadem la Tine, Ziditorul,Neamurile toate/Lauda-ngroparii/Ti-aduc ,Hristoase al meu.`~

Inconjurul bisericii, in mers potolit~asa ne incercam  vointa~, spune o voce din spate, palpairi  de lumina, brazii privesc uimiti marea de oameni, revarsata  in cadenta glasului preotilor..se trece din nou pragul, alte locuri, alte fete la stanga si la dreapta.

 Cum era si firesc, preotul isi rosteste cuvantul de invatatura..
Calatorim cu totii  la bordul unei nave catre un port necunoscut.//

Avem cu totii, fie ca vrem, fie ca nu vrem, o morala.
Ascult, simt , ma intreb, ma uit in jur.//

I-am zarit spatele  acoperit de o jacheta albastra.
 Singura femeie ingenuncheata in multimea aceea inghesuita.
 Si el alaturi.
Inalt, umeri lati.
 Isi face usor loc, se ridica si se lasa „are probleme cu articulatiile” imi spun, asa pentru mine.

 Femeia continua sa se roage.
 Cand, in sfarsit, se ridica, ii zaresc,  sub esarfa neagra, obrazul delicat si ochii intunecati.

Vorbele preotului  se aud limpezi- smerenie,sa fim smeriti,  ridica-l tu pe cel cazut.
Ca si cum ar vrea sa-i tina atentia treaza, privindu-si dusmanos nevasta,la fiecare invatatura, barbatul  cu articulatiile bolnave ii trage cat cate un ghiont in brat.
Ea se uita inainte,ard lumanarile, lumea asculta.
El isi continua exercitiile.
 In pauze scurte,  priveste atent fata  limpede a femeii.

Desi laolalta, vedem si auzim lucruri diferite.

copilul este ca o oglinda

 care te ameteste putin. Sau ca o fereastra.
Totdeauna, copilul te intimideaza, ca si cand el stie ce stie.
Nu te inseli, pentru ca spiritul lui este puternic, inainte ca tu sa-l pipernicesti.
Antoine de Saint-Exupery

Intr-o zi, un preot aude o voce în biserică.
Cuvinte neclare.
Rostite parca, intr-o limba necunoscuta.
Apropiindu-se de locul din care unde venea vocea, el găseşte un copil.
Copilul vorbea..
Incearcand sa-i  inteleaga spusele, îşi dă seama că, de fapt, micutul repeta alfabetul.
- De ce tot repeţi literele, fiule?
-  Imi fac  rugăciunea, parinte...
- Cum aşa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Am uitat cuvintele rugăciunii, de aceea îi dau lui Dumnezeu literele că  ştie El să le pună în ordinea care trebuie…

prinde hoțul, scoate-i ochii..

O viață ca multe altele.Aproape neobservată. Patru surori. S-au trezit în Bărăgan.Bunicul, tatăl, doi unchi, tuspatru , preoți.  Ploua  mărunt, în stropi de măzăriche, noaptea era ca smoala. Îmtr-o căruță , au îndesat tot ce s-a putut-  grâu,  niște velințe,  haine puține,  câteva găini, acte, pe apucate, puțini bani, un sac de cărți,  două/trei  oale, niște  tacâmuri,  două plăpumi..când vorbește, vocea  pare stinsă , poate că nici nu vrea să mai refacă filmul.

 Când au scăpat,   avea 16 ani.
 S-a dus la școală- liceul , la seral, facultatea la fără frecvență.
 O vreme, am făcut naveta împreună. Plecam din autogară, dimineața, la 6. Indiferent de vreme.

Nu s-a măritat niciodată, s-a dedicat nepoților, câte doi de la surorile mai mari.

Casa de la țară  a lăsat-o în grija unor veri. A vrut   să cunoască lumea, pe care n-a  văzut-o  decât  în  reviste.
 Șase luni pe an, în Suedia. 
Își învață strănepoții să nu uite limba română.

 Ne-am văzut ieri. Absolut din întâmplare.  Amintiri,  povești  adevărate- mai știi  interminabilele săptămâni  de practică agricolă? Cum să uiți   frigul toamnei, și ploile , și  normele, și fețele  somnoroase ale copiilor, duși pe câmp, de dimineața până  aproape de asfințit?

Prânzul  la adăpostul  grămezilor de coceni  adunați  cu toată grija, masa  comună- brânză, salată de vinete, zacuscă,  ouă fierte, mere  tăiate cu briceagul.

 Și, uite așa, din una în alta, îmi povestește  ceva , ceva, la care ea se gândește adesea. Când i se face dor de țara asta, unde toate merg de-a-ndoaselea.

Într-o dimineața,  autobuzul  de Alexandria întârziase mai mult ca de obicei. Peronul autogării ticsit de lume-țărani, orășeni,  saci, plase,  voci.

Aștepta calmă. La ce bun să se agite?

 Un individ  smulge  portofelul  cuiva din  buzunar și fuge. Martoră la  fugara scenă,  mai mult buimacă, îl vede pe  făptaș cum  scoate rapid banii, îi îndeasă în buzunarul lui, aruncă portofelul și strigă din toți bojogii- hoțul!hoțul! prindeți hoțul!

Lumea se bulucește, toți strigă,  nimeni nu știe cui și ce i s-a furat..

Sosește autobuzul.//

  cine pe cine  fură, clipă de clipă?

pentru ce am muncit ca un prost?

Ocrotit de culmi verzi, domoale, orașul își povestește  cuminte istoria, în turle,  zidiri, înscrisuri.

Fântâna  și-a învălmășit   susurul  printre  măsuțele cu suveniruri, fuste crețe,  galbeni în cozi  năclăite, ochi iscoditori.//

 Agățate  de  un grilaj  delicat, în ghivece- surori, orhideele își răsfață  noblețea  în  aerul cad al zilei. 

În jur de  o sută.

 Aleea  duce către una dintre  intrări.

Casa, ce casă? bloc, printre  blocuri.

 De ce  au   ridicat-o taman aici, îmi vine  în minte,  cum de ce?  curte bogată,  grădină până către liziera pădurii.

Uite că  asta nu ne-a spus, dar am eu așa o   convingere   că și pădurea   face parte din titlu.//

Ca elev, avea o mare spaimă de matematică,  într-un fel, era justificată,  toți  se temeau de  profesorul  mereu nemulțumit. 
Pe el îl ironiza de fiecare dată,  bine că  erau în ultimul an de profesională. 

S-au dus care încotro,  nu s-au întâlnit niciodată, alte vremuri.

Într-o zi, i-a apărut poza în ziar- ce familie,  ce realizări, copii licențiați,  cabinete de avocatură.//

 El,  bătrân de acum, preot.//

Trei autoturisme, parcate rebel  pe iarbă tunsă milimetric, așteaptă până după prânz.

Din pridvorul   casei- bloc,  mobilat ca în Neckermann, aș fi spus  cu  niște ani mai devreme,  privirea se pierde printre straturi  de legume,  trandafiri parfumați, tufe de levănțică.

În zare,  strălucitoare, pădurea...//

Cam  prea durduliu, Sfinția Sa își monitorizează , după ceas,   tensiunea  neastâmpărată.

Întreb de o colegă, o cunoștință comună.

-Doamnă, ei  sunt mult mai bogați decât noi, ați văzut șiru ăla mare de cofetării? sunt ale lor,  le-a mers mintea, domle.

Soarele arde.. egal pentru toți.//

Îmi vine în minte numele unei nuvele , de Alexandru Odobescu-Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna .sper să nu fi greșit, nu vreau  să caut  pe net, în bibliotecă mi-ar fi greu..cred că finalul suna cam așa
Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?

O mai știi?