despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   

Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 

 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau  cu felicitările
Adică, atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că  ei puteau  să  cânte și fără  dirijor.

Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.

În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!

 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  

Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.

 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!

A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.

    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.

Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.

 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...

 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.

  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.

 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:

În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.

 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.

Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 

Da, lumea  merge  mai departe.

 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?

Rămâne  doar un proverb.

despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

prea devreme?

Nu  am niciun fel  de  simpatie  politică, nutresc,însă,  un mare  și  profund respect pentru  acei oameni, care  direct, răspicat, adesea, într-o sintaxă domnească ,își exprimă,în  ocazii regale, adevărate,puternice  sentimente    patriotice.

Asta, într-o  vreme,  când a  vorbi  despre Patrie și Patriotism   presupune o  mare artă, prin care  mi  se transmite   mie, ascultătoarea/cititoare, identitatea profundă cu  vorbitorul. 

Cine  poate face asta?

 Aseară, până târziu în noapte, l-am ascultat cu   aceeași voluptate   cu  care, cândva, îmi plăcea să stau nemișcată, în fotoliul meu  de lângă  fereastra, urmărind serata  muzicală  a domnului Iosif Sava, pe Maestrul Dorel  Vișan..

 Un privilegiu!

Dacă   nu ai  avut norocul  meu să   participi  la o  vie lecție  de  istorie/ etică/ estetică/ cultură/, am    luat   notițe  și pentru tine.

A  fost  vorba  despre   cum   ar trebui  să arate   viitorul  președinte, în  viziunea Omului  și  Artistului   Dorel Vișan.

Nu știu  ce mi-a plăcut   mai   mult: puritatea exprimării,  limpezimea trăirilor, ironia  dulce- amară  presărată  printre rânduri, cuvântul sfătos, tonul  cald, profunzimea ideilor..ascultă!

Zice  Domnia Sa  că,  dacă pentru fotoliul  prezidențial   se înscriu   doritorii  ca  la  facultățile fără examen   de  admitere,  realitatea românească   seamănă   cu  un  lung   tren, pe care   călătorii sunt  puși să-l   conducă , așa,  pe  rând, după  cum  și-au ocupat  locurile  prin compartimente.

Dureroasă alegorie...

Românul  are nevoie  să-i  fie   vindecate rănile.

Și  asta  nu  se face   înghițind   multe  pahare   cu apă rece, cum recomandă  tămăduitorii, sperând  într-o  beție   generală..măiestria  începe  cu  examenul   de  admitere!

Alesul   este  slugă  pentru  ceilalți.

Pentru ȚARĂ.

Îi  respectă   hotarele!

Și artistul   rostește   vorba  lui Ștefan  cel Mare, care a  domnit 47 de ani” Eu am fost  biruit la  Războieni și la Chilia, Moldova  a  biruit  pretutindeni!”

„Oh! pădure tânără!...  unde  sunt  moșii  voștri? Presărați la Orbic,  la  Chilia,  la Bata,  la Lipnic,la Soci,  pe Teleajen,la Războieni..Unde  sunt    părinții noștri?  La Cetate  Albă,  la  Scheia,  la Cosmin...„și  pe oasele  lor  s-a  așezat  și stă  tot  pământul  Moldovei, ca  pe   umerii  unor   uriași!”

  În  persoana  Omului  -președinte,  trebuie ca tot   neamul  să  găsească:

omenie

dreptate,

loialitate,

credință

curaj

 strategie.

Ca să fie astfel,  din mai  multele drumuri  pe care  s-ar merge,  el trebuie  să aleagă o singură Cale.

Cum?

Să fie

-  flexibil ,  dar  calm

-respectuos, dar  boier

-puternic,  dar maleabil

- tolerant, dar  ferm
-inteligent,  și   nu  arțăgos

-să  nu oscileze

-să aibă  capacitatea de  nu  lucra  pentru  un scop despre  care știe  de la  început  că   nu este   bun

-să vadă cu ochii lumii,și   nu  va  fi  părtinitor, așa nimic   nu va  rămâne  nevăzut

- să știe  să asculte   cu urechile  poporului și  va fi  drept, nu va  fi   nimic   ce   nu  va  ști

 să  gândească    cu   mintea țării,  și  nu va greși  nimic.//

Sunt   mulți  președinți, mulți   prim- miniștri  în  lumea  asta,  se  vorbește  doar  despre    câțiva...

Suntem  țara  cu   regi ai  asfaltului...fără  asfalt,  tâmpitul  stă   lângă Geniu și-i  spune  și „bă”....// 
 Artistul    își găsește tonul, genul și   și forma cea mai  curată a emoției  pe  care o  transmite  dincolo   de sticla  televizorului- istoria   se  desfășoară  parcă atunci,  simplul  fapt  devine realitate-
 De  ce  lipsește martirul  Brâncoveanu   din  manualul de Istoria  Românilor?  așa   se numește- Istoria  Românilor,  nu „istorie”..
  Jertfa lui   nu este  doar  a  românilor,  este  jertfă universală- câți  dintre   comandanții noștri  ar putea  să-l urmeze,câți  le-ar da fiilor   o asemenea învățătură, întru  păstrarea  credinței strămoșești, cu prețul vieții??//

De ce  să învețe  copiii  de pe cartea  numită ”Limbă  și  comunicare?

 Cartea de  căpătâi a românului  este și  trebuie  să  rămână Limba și  literatura  română!//

Niciun  președinte   nu  le poate  ști  și  face pe   toate-  el  trebuie  să știe  și  să vrea a-și alege  sfătuitori  deștepți, pricepuți, corecți, morali, nepătați ...marele necaz   al căderii noastre   este   căderea  morală,culturală, educațională...

El  trebuie  să   fie  cultivat, să fie ”boier, să  cunoască  legile   sufletului, să  cunoască  Istoria   neamului  său!//

Rămâne  loc,   mereu, pentru   una   sau  mai  multe  fabule

Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti     Nu ştiu prin ce fărădelege Ori vicleşug de nepătruns, Măgaru-odată a ajuns De dobitoace ales rege. Pe mândru tron se răsfăţa, ”Măria-ta"-i zicea poporul, Pierdut era cutezătorul Care greşea Spunându-i: ”măgăria-ta", Că ştiţi că orice parvenit, Când s-a-nţolit, Îi e necaz şi-i e ruşine De orice-aducere-aminte A joasei sale origine. Mai ştiţi că chiar de-al lor părinte Nu mai vor unii ca s-audă, Aşa a fost şi cu măgarul Ce pretindea că armăsarul Arab de sânge pur 'i-e rudă. Ş-odată ce s-a apucat Măgarul cel încoronat? Să dea-n palatu-i o serbare, Dar una mare La care, Spre-a face-o şi mai lucitoare, Poftit-a pe privighetoare Să părăsească codru verde, Pe musafiri să îi dezmierde Cu farmecul cântării sale. Privighetoarea a cântat, Dar trilurile-i triumfale Pe suveran l-au supărat, Căci prea au fost aplaudate. - Hm, hm, cânţi frumuşel! Binevoi să zică el, Dar cu mai multă maiestate Cânta-voi eu! - O, cântă, sire! Strigau curtenii cu grăbire; Iar urechiatul de pe tron Cântă un imn, strident, barbar, Cântă-n sfârşit ca un măgar. Iar raţe, gâşte, ce erau La curte dame de onoare, - Ah, majestate - murmurau - Ce voce dulce, răpitoare! - Hei, tu ce zici, privighetoare? Măgarul întrebă-ngâmfat, Şi ea smerit a cuvântat: - Măria-ta-s uimită, zău, Şi umilită îţi declar Că glasul meu pe lâng-al tău Parcă-i un zbieret de măgar!

omul, școala, cariera

Întrebarea îmi stă în minte de ceva timp. De fapt, nu-mi mai dă pace.
 Sună  simplu- ce și cât (din ceea ce ești)  datorezi școlii?
N-am întrebat în calitate de profesoară. Sau nu  doar în această calitate.

Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

oamenii sunt aici

pe pământ, spre binele semenilor lor. Deci, ori învață-i, ori rabdă-i. Marcus Aurelius

Se întâmplă , rareori, dar se întâmplă,  să am ceva  foarte important de făcut, presant chiar, și, cu toate astea, să tot amân.
Studentă fiind, în plină sesiune,  înconjurată de  cărți, notițe, fișe, caiete- o harababură  al cărei rost doar eu îl știam- ei, bine, tocmai atunci  mi se făcea somn. O colegă , eram la cămin, cinci fete într-o cămăruță, cu fața spre  oraș-  minune mare toamna!-Grațiela zicea: hai, fată, să înfigem  doar cinci minute cornu în pernă.
 La comandă,    lăsam  totul  vraiște  și  închideam ochii. Nu mai știu cine pe cine  trezea.
Era atât de faină odihna aceea - somn pe apucate!
 Astăzi am ceva important de rezolvat, nu pentru mine, este o promisiune, dar, vorba domnului Djuvara, ține-te de cuvânt! 
Gata, gata, am înțeles,  doar o clipă- uite , cu ochii închiși, am luat o carte de pe noptieră și am deschis-o la întâmplare.
 O pagină! O pagină și atât..
 Zice că  Mântuitorul și Sfântul Petru mergeau  dintr-o cetate într-alta, să-i învețe pe oameni răbdarea.
 Sfântul Petru obosise de tot, abia se mai putea mișca.
I se făcuse o foame , da ce foame..Mântuitorul îl tot îndemna: haide, Petre, haide,  că o să-ți arăt zidul marginii răbdării omenești.
 Vremea, tot mai rea, puterile tot mai puține.
Cade atunci, moartă, la picioarele lor, o pasăre.
 Atât de hămesit era Sfântul Petru, că vrea să o mănânce . 
Părintele său  îl privește, îi ia pasărea din mâna  înghețată de ger, și bate cu ea în  zidul  din fața lor.
 Pe loc se deschide o poartă.

Dincolo de ea-,livezi înflorite, păsări cântătoare, iarbă și miresme. 
O masă plină cu  toate bunătățile.
 Aș putea să spun sfârșitul povestioarei,  parcă  tot mai bine ar fi să-l  găsim împreună. Da?
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

e mai prost

 ca anul trecut, anunță moderatorul.( bacalaureatul, adică)

Avem libertăți.

Și dacă avem,  fiecare  poate, nu-i așa, să-și dea cu părerea despre orice. Fie și  pentru  doar o zi, politicul  trece în planul al doilea, pentru  că  s-au afișat rezultatele  la bacalaureat.
Prilej pentru mulți  să-și verse focul și frustrările, dând cu pietre în   profesori, care   vor fi aduși  cu arcanul în sălile de clasă,  de pe la țară, unde  plecaseră, grație   bunilor  și străbunilor miloși, să-și mai odihnească grijile, dând o mână de ajutor la   grădinărit,  prașilă,  preparat conserve, crescut gâște.

 Proaspăt noua/fostă doamnă ministru a și găsit  soluția-„măsuri remediale„-
Creaţi o alertă prin e-mail pentru Andronescu aduce profesorii la școală, pentru pregătirea sesiunii de toamnă a bacalaureatului//
Mi-am amintit de o însemnare din

 

joi, 29 septembrie 2011

cu degetul pe rană

Deunăzi, mai mult în joacă, scriam despre începutul carierei mele de profesoară. 

Prietenii mi-au răspuns care cum a simțit, cei mai mulți au citit printre rânduri că prea ușor n-a fost. Și chiar n-a fost.

 Mare mi-a fost- cum să-i zic-uimirea/spaima/dezamăgirea/revolta împotriva tuturor și mai ales a unora, când , seara târziu, întoarsă dintr-un loc drag sufletului meu, am descoperit  scrisoarea, că o scrisoare este, unui tânăr coleg de meserie.. Ar putea fi foarte bine o profesoară ca și mine. 
Nu spun mai multe.
Zic doar că tot ce mi-a scris mie tânăr(a)(ul) coleg(ă)  ar trebui să fie citit cu ochii mari cât fereastra unei săli de clasă de către noi toți, care ne trezim dimineața , ne facem cruce și ne gândim încotro s-o apucăm.

Este vremea testelor inițiale- mare scofală!vorbim, poate,  și despre ele, mai târziu, că oricum, nu contează.

 Acum- citiți aici:

Anonim spunea...

Mda, frumos, romantic, dar să vedem cum este situaţia acuma. Carevrasăzică subsemnata/ul gată facultăţile filologice/mate/geo/bio/etc, ia 9,80 la examenul de titularizare, mere cu avînt să predea limba română/geografie/mate/biologie. Post n-a mai fost de vreo 10 ani scos la tarabă aşa că are statut de ,,suplinitor" şi nu oriunde ci undeva, la vreo 50-60 de km depărtare de marele oraş. Asta în cazul fericit în care norma de suplinire nu e formată din ore la 3-4 şcoli diametral opuse din ăl mai mare judeţ (200 km de navetă săptămînală)...
Evident nu se decontează nimic că ,,nu e banu'" aşa că autostopu' e baza, mai greu la iarnă...
Nu-i bai, merem să ne facem meseria, doar avem vocaţia de dascăl, de mic ne jucam cu păpuşile de-a şcoala, la grădi făceam pe ,,doamna'' cu copii, puneam note aşa că asta am visat asta facem.
Ajunjem la ,,şcoală" -de regulă o gioarsă dărăpănată cu buda comună şcoler-prof-borbat-fumeie, aci tov. derector (cu aer de spiritus rector) e foarte nervos că di ce se prezintă cineva să ia postu' în primire. Ani de zile îl dădea la un necalificat de ăsta cu nota 1-2 la examene de-l dă la tv în fiecare toamnă cu titlul ,,dascăl de nota 1 la catedră" etc... ştiţi voi povestea -nevasta/cumnatu/fratele/verişoarei nu ştiu cărui popă/miliţian/grăjdar/injinier/primar de prin sat.
Mai sunt prin ,,canţelarie'' vreo tri colegi în prag de penzionare care predau di tăti de la fizică la educaţie fizică.
Copchiii ,,este'' majoritatea niscaiva ţîgănuci obraznici ce n-or fost văzută o portocală în viaţa lor. La crăciunul trecut le-am luat vreo 2 kile, le-or horpăit/îngurgitat hulpavi cu tot cu coajă.
Ce sobă, ce flori, ce zîmbete. ce parfum??? eeehhh vise fătu' mieu... Eventual ce putoare!
La sfîrşit de lună fluturaşul arată mîndru în colţul din dreapta 800 lei.
Miliţianul din sătuc are norma de hrană 600 lei, nu mai vorbesc de salar, casă de locuit asigurată, Golanu' inscripţionat ,,MILIŢIA" supt cur, şi Octavia (luată în lizing) pregătită duminica de drum pentru mers la ,,judeţ''...
Anu' aista îi mai fain: Ştim că nota de la titularizare e valabilă 3 ani, dar ce folos?
O rîgîit nen-tu Funebriu (sau mai degrabă Badea Oană) o normă că cică cum ar veni aşa: unu cu nota de 5 anu' curent are prioritate la ales ore în faţa unuia
cu 10 din anii trecuţi.
,,Cul'' nu? Iată-mă-s nu isprăvniceasă (aşa cum greşit aţi putut a crede) ci fără post, sînt în stendbai aştept niscaiva grevidă/penzionar/sătul de România/decedat să elibereze niscaiva ore.

Are rost să pomenesc de chirii, mîncare, copchil, luat regulamentar al 2 (blow)job precum a recomandat tov. ministru' şi tov preşedinte???.
Fac asigurări, vînd orifleim/avon/răşini şi alte băşini, mai stau 4 ore vînzătoare la un gostat de supt blocul meu de garconiere închiriate , se rîd puberii de învăţătoarea-vînzătoare, nu-i bai -a munci nu-i ruşine.
Haine iau de la ţîgani duminica din ocico, bune şi ehtine, niemţăşti, uneori chiar noi, 2 lei cureaua, tri rochii/tricouri/poşete =10 lei,de meri după prînz iei 4 bucăţi la 10 lei că-i omerta espesiales, de-ale gurii mai trimete muma soacră, cartofu'-i baza că păsula-i scumpă.
Asta e situaţiunea doamnelor şi domnilor foşti/actuali/viitori dascăli.

P.S. (că văd că aşa trebe, e cul pă blog să pui peseuri)
Tătătăt ce am fost scrisă se întîmplă pe viu şi în direct unde credeţi? Nu, nu în fundul Moldovei ci chiar în judieţu' cu 1% şomaj oficial recte judieţul cu ăi mai puţîni şomeri din România recte-i fruncea ţării, vă las pe dumneavoastră dragi cetitori să ghiciţi unde.

P.S.2 Aşa-i că-i fain să fii profesor?
Aşa-i că dac-ar fi s-o iau de la-nceput tot profesor de limba română/geografie/mate/biologie m-aş face?
INCERTITUDINI spunea... @ANONIM,   Dragă Colega,
Îți mulțumesc din suflet pentru franchețea prin  care ai realizat în culori absolut naturale dimensiunile școlii de astăzi, ale școlii de undeva dintr-o altă Românie, pentru că, dacă este să fim sinceri până la capăt, există nu doar una, ci mai multe Românii.
Nu vreau ca tot ce ai spus tu să se piardă!! Nu trebuie!!
Îmi dai voie să încerc- mâine sau poimâine să fac un post din gândurile tale?

27 septembrie 2011, 10:42
Anonim spunea...Da colega, poci scrie ce articol doreşti, tătătătu’ ce am scris eu reprezintă o sumă de experienţe acumulate în juma’ de viaţă de om (de borbat dacă ne luăm după calculele cu speranţa de viaţă făcute de INS).
    Scrie de pildă cum în cel mai ,,tare’’ liceu din oraş, există ,,decît’’ o budă mixtă la 80 de cadre (da da, un singur vas de WC). Şi ăla ocupat în fiecare pauză de un coleg în vîrstă care trebuie să-şi golească sonda (e operat din ’60, poate se penzionează în octombrie), îţi dai seama ce coadă e în fiecare pauză. Scrie cum ne cade efectiv, la propriu tavanul în cap, din cauza vechimii podului şi a cladirii în paragină.
    ,,Nu e bani” ,,atîta poate România’’ asta e placa care se pune cînd cerem măcar o banală operaţie de vopsire a clasei, nu mai zic de table magnetice sau zmartbord. Nu mai ţine, nu ne mai pot minţi, banii se cheltuie cu ghiotura pe tot felul de prostii după principul chelu’ cu tichia de podoabe. Carevrasăzîcă ne trebe cartele şi camere web, (http://www.tion.ro/inspectoratul-scolar-timis-obliga-scolile-sa-adopte-sistemul-de-acces-pe-baza-de-cartele/987186) se plătesc chirii imense către venetici (jidovi cum ar zice Eminescu) în timp ce există o grămadă de şcoli de cartier care sînt fără copchii (http://www.opiniatimisoarei.ro/nu-s-a-ridicat-nicio-scoala-timisoara-ultimii-20-de-ani-dar-platim-750-000-de-euro-chirie-pentru-6-scoli-si-gradinita/25/07/2011), se cheltuieşte cu parcurile în neştire (http://www.newz.ro/stire/86484/comoara-in-iarba-timisoara-va-da-zilnic-25.000-de-euro-pentru-gradinarit.html ) pentru că e cel mai poluat oraş dar nu sînt bani pentru o amărîtă de navetă... În schimb se ascunde strategic gunoiul supt preş http://www.tion.ro/tentativa-de-mascare-a-realitatii-la-statia-de-monitorizare-a-calitatii-aerului-din-timisoara-unica-in-tara/936377

    Scrie cum bugetul securiştilor şi miliţiei a crescut, al sănătăţii şi educaţiei a scăzut.
    Scrie cum orice şofer de la salvare sau primărie, oricare secretară sugătoare de pix acadele şi alte cele de prin regiile autonome, orice soldat neinstruit sau maistor din armată (vajnici luptători cu buteliile de vin) este mai bine preţuit, văzut, respectat şi remunerat decît un educator învăţător sau profesor...
    Toate astea nu ar conta, le-aş trece uşor cu vederea dacă ar mai exista SPERANŢA. Asta e cel mai greu de suportat, nu mai avem speranţă, lipsa ei ne macină... Speranţa nu moare ultima, A MURIT DEJA. La ce să sper, că peste 5-10 ani voi fi titular/ă? Greu de crezut, odată cu scăderea numărului de copiii şi titularii rămîn fără ore şi sunt repartizaţi la 2-3 şcoli.
    La salarii decente? Niciodată, România a fost este şi va rămîne un stat miliţienesc, sprijinit pe securişti, mereu vom fi ultimii în ierarhia muncii (alături de medici).
    Mă uit în urmă şi văd că o treime din viaţa în cîmpul muncii a trecut deja, mintenaş ajung la jumate şi ce văd? Statutul profesional e cel din urmă de cînd am terminat facultatea (adică un etern candidat la examene de titularizare pentru ...nimic) , singurele realizări materiale sunt niscaiva mobile şi o gioarsă de leptop (pe care mai povestesc cu elevii) ... Am stat în chirie în toate cartierele din oraş, cunosc toate tipurile de apartamente din România (garconiere, cu 1-2-3- camere), am obosit să mă tot mut aproape în fiecare an.
    29 septembrie 2011, 08:38 //
 Anonim spunea... Mi-e ruşine să-mi mai trimeată mama mîncare la fiecare sfîrşit de săptămînă cînd ar trebui să fie invers... M-am fost săturată să am un elev în fiecare an olimpic internaţional (i-am fost profesor din clasa a VI pînă la sfîrşitul liceului) şi mulţamu’ meu să fie o diplomă??!! Îmi era jenă de colegii mei pe cînd mergeam să fac chetă pentru cumpărarea de cărţi de specialitate ( inspectoratul nu avea 700 de lei pentru două cărţi necesare pentru pregătirea unui olimpic...) Am rezolvat pînă la urmă găsind sponsorizare (regulamentar cu factură şi chitanţă) la tatăl unui elev care trebuia să rămînă corijent şi care a trecut pînă la urmă...
Să sper la penzie? De la tineretul de azi majoritatea îndobitocit? Stăteam de vorbă deunăzi cu un fost elev (nu prea strălucit) , acum în anul IV la Poli, zicea că îşi dăduse toate examenele într-o săptămînă -aşa ciac pac! Zicea că la nici un examen din aceşti 4 ani nu a învăţat mai mult de o noapte (cea dinaintea examenului). Măi să fie! Apoi aşe ceva bistoş nu-i koşer aci... Nu-i koşer nici la medicină, nu-i koşer nici la minister, ceva nu-i koşer cu ţara asta.
Elevu’ învaţă integrale, derivate, dar nu ştie să calculeze consumul la maşină sau cîţi litri de vopsea îi trebuie pentru zugrăvirea camerei ori ce şanse are la loto. Învaţă de unu’ Nichita care-şi ţucă-n talpă iubita dar nu-i în stare să scrie corect barem un CV, darămite să înţeleagă un articol de ziar.

29 septembrie 2011, 08:39

Anonim spunea... Privind retrospectiv acum aproape îmi pare rău că am tăt tras-o şi întins-o cu învăţămîntul. În fiecare început de an primeam pe merit şi pe note mari (după umilinţe la diferite uşi, milogiri şi pacheţele cu cafea parfum visichi după caz...) o ţîră ore aici, o ţîră dincolo şi aşa au trecut anii... Amu, la cei peste 15 ani de activitate în învăţămînt e clar că mă aflu într-o fundătură. Am încercat orice, tot n-am reuşit să ies din ea, din păcate nu-mi rămîne decît să iau ultimul tren către altă ţară...
Multă lume zice ,,las’ că daţi meditaţii’’, cine beteşig să mai ia meditaţii la religie sport muzică desen fizică chimie biologie geografie ori alte ,,materii fără viitor’’??
Mai zîce lumea ,,las’ că lucri 4 ore pe zi, vii acasă la 12’’ -nu percepe nimeni cît e de mare consumul psihic la un profesor, (bine că miliţienii şi cătanele ieşeau la penzie la 40 de ani pînă deunăzi ) dar oricum o rezolvat-o uica Funebriu şi pe asta, de la anul ‘om sta volens nolens zeci de persoane în sala profesorală de la 8-16 să ne uităm unii la alţii.
Multe ar mai fi de scris dragă colega, mă opresc aci să nu te plictisesc. 

Poveştile mele sunt la fel cu ale altor sute de dascăli din toată ţara aflaţi în situaţia mea.

Da, am fost la mitingul ăla din capitală (nu, nu am dansat ,,pinguinul”) am făcut şi grevă la şcoală...

Profesorul anonim.

29 septembrie 2011, 08:39

 și un strop de veselie, că doar este vacanță!

Tu ce spui??

cine ( și când mai) învață astăzi carte?

  Te-aș ruga să nu crezi că am rămas în pană de idei  și, ca să acopăr spațiul , mă întorc la teme tocite de atâtea discuții. Nu! Chiar nu! Dar,  nu pot să nu mă tot întreb  de ce a fost necesar să se prelungească atât de mult  vacanța  copiilor și a profesorilor,  deși  biata iarnă  face ravagii, mai degrabă printre posesorii cauciucurilor grele , decât prin magaziile școlilor  în care or fi sau nu lemne de foc..Zică cine ce va zice, dar , din mai multe surse,  știu că prin multe școli , vacanța începuse încă de pe la 1 Decembrie, când a fost cu sărbătoare..Așa că , mulți elevi  n-au mai deschis cărțile cam de multă vreme- oricum,  domnu ministru  zice că se poate  face școală  și fără manual- asta se observă doar ascultându-i pe mulți dintre cei cocoțați pe diverse înalte  fotolii..Cum spuneam, dacă adăugăm celor trei săptămâni  de vacanță legală  cel puțin alte două-una din decembrie și alta în ianuarie, până își revin și cei mari și cei mici, după atâta libertate, constatăm că balanța se înclină , generos, în favoarea îndemnului la dispreț pentru școală. Cât despre copii, ei se bucură, recunoaște că nici tu,  dacă ai fi  elev , n-ai plânge de ciudă că  nu prea te pune nimeni la treabă. Astăzi, cineva- tocmai din Japonia - a citit însemnarea mea de acum un an-uniforma- o pedeapsă? Tare aș fi vrut să -mi spună de ce...

În spate ,  ghiozdanul ,  într-o mână,  o plasă, din care,  neascultătoare, a ieșit  mâneca unui   sacou bleumarin. Uniforma lui de gimnaziu.

 Îl întreb, într-o doară, de ce și-a  îngrămădit, așa,   haina. Cu un fel de iritare în glas, îmi spune că  nu este primit în școală fără uniformă.
O bucată de drum , mergem împreună,  aflu că în ziua precedentă a fost razie în școală-profesorii de serviciu i-au trimis acasă pe elevii fără uniformă.

Prima oră de curs s-a transformat într-un du-te -vino, iar lecția a fost... amânată.//
A purta sau nu uniformă  este, din nou,  temă pentru școală.

Se zice  că este  propunerea cuiva de sus.//
S-a repetat,  cu obstinație,  după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.
 În 1906, adică acum 100 de ani,  când Profesorul Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică , uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .

De-a lungul timpului , aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.
În cei unsprezece ani , cât am fost elevă , am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțuleț negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie, lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit,  alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări,  șorțulețul negru era înlocuit cu unul alb , în  multe cute, bine călcate.
În vremea aceea,  a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă,  și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu , uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate,  buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare  fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare  plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu,  a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu.  A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus în discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport , de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce , ele permit intrarea posesorilor în școală , fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă,  din obligație,  și adulți-educatori și familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat . Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui .
Uniforma școlară este un mod de educație ; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri , îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.

p.s. vă este dor de liceu, așa , cu uniformă, cu tot?

ar trebui să poarte elevii de astăzi uniformă?