ce frumoasă, în tăcerea ei!

O simt  și o ador, pentru că aflu poezia nerostită a celor câteva petale albe, asemenea unor degete transparente, care se deschid treptat.

 Aseară, abia își mișcau pleoapele, înainte de  somnul binefăcător, astăzi, parcă dansează într-o fustiță de  gânduri.

De niște luni bune, aștept să înflorească, cineva o să mă între, probabil, cum se numește  Nu știu.

 Ce știu este că floarea asta pură ca un clopoțel îmi aduce  mare  bucurie!

  Parfumul ei?

  Tot poezie!

despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

~Trece așa sfântă și clară..„

Gravă, rece, solitară, își sprijină într-un cot străveziu măreția. 
Doar câteva stele rătăcite, mirate și ele de atâta îndrăzneală, rămân să-i țină de urât . Sfioase, pâlpâie cu stângăcie pe furiș. 
Broboadă cernită pe margini , aruncată peste pletele umede ale nopții tăcute, cerul și-a oprit respirația.
 Bradul din fața ferestrei mele își poartă atent cerceii de conuri. Să nu piardă vreunul. Are motive să fie mândru și noaptea. În lumina slabă, care colorează întunericul , podoaba lui aruncă reflexe întunecate. 
 Vopsiți de o neasemuită mână în verdele cel mai verde, frasinii și mesteacănul își adună, orgolioși, tăcerea între crengi de frunze pline. 
 Două care fără roți, unul mic și altul mare, clipocesc în felinare.
 Obosită de lunga-i plimbare printre vălătuci de iluzii, luna se așază într-un cuib pufos de nori .
 Cască discret pe sub batista cu străluciri de pulbere albă, clipește printre gene lungi de vise și se culcă. 
Credincioase , cele câteva stele rămân să-i vegheze somnul.

fiecare suflet

 este pentru alt suflet o lume  ascunsă. Friedrich Nietzsche

Când a venit în școală,  toți o priveau  de sus,  vorbea mult, se mișca  încoace și încolo, deși  nu fusese niciodată suplă.

Nici  eu nu  n-am fost prea cumsecade,  niște erori de gramatică,  ceva confuzii   în stilistica textului..

Suporta  tăcută  aroganța  colegilor. Avea, ce e drept,  din când în când, și răbufniri. Fără ecou..

Bogăția ei, părul! Oricum l-ar fi aranjat.

Pe la ședințe și consilii, ocupa același  loc-  partea opusă mie, aproape de peretele dinspre  vest. Ațipea,  îi vedeam  picotitul simplu, ca de prunc.

Soț   agresiv, un fiu risipitor,  nici fiica  nu era prea  apropiată.

  Într-o  pauză, mi-a spus ceva- știți(   mai mare cu vreo patru ani decât mine)  dimineața mă privesc în oglindă,  mai pun  ceva roșu, mă ciupesc de un obraz, fată, ești frumoasă foc!

 Am ascultat-o  cu un fel de plăcere copilărească.

 Au trecut anii.

Când cineva , vreo  altă colegă sau prietenă, se plângea că nu-i vine bine nu știu ce bluză, că i-au apărut fire albe, că  ochii nu mai au aceeași lumină, o citam pe doamna B.

  Când a fost să-și încheie  activitatea, nu-mi place deloc să spun  la pensionare , am mai explicat de ce- ăștia toți, chiar și tinerii colegi, au  impresia că trebuie să dea pomană celor care s-au născut înaintea lor.. cum spuneam, când  a fost  ziua aceea, cu petrecere, i-am scris ceva, un fel de medalion.

Și i-am  aninat niște violete.

A plâns de fericire.

 Am plâns și eu.//

 Și drumurile ni s-au despărțit.//

 Știu că   vrei să auzi doar lucruri frumoase, dar, vezi tu, viața  nu înseamnă doar  cărări drepte, muzică bună,  cină în familie,  duminici  curate..

 Doamna B. nu mai este.

Nimeni dintre colegi  n-a știut.

 S-a stins discret.

 Și-a așezat liniștea între dealurile satului ei  de câmpie, învăluit  în  poeme  nescrise.//

 cât contează pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?