doamne în parc( statuile nu plâng niciodată)

doamne în  parc

Poate  că noaptea e zi.
 și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
  neprihănitul  timp și-a rătăcit cusătura,
 Durată  nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă,  buze și ochi, 
  degete , trudă,  răbdare.
Daltă ce mângâie alb, 
mâini  sfredelind foaie cu foaie,
tandră   rănire în  așchii  fierbinți.                                       

Piatra a prins suflet din suflet,
 umeri, surâs!

 Diferite,
  fiecare  cu partea ei  de  cer,
de iarbă,  de zori înflorind 
în  timide  raze de soare.

 Laolaltă ,
 în lumea albă  de piatră, 
blândă  trecere a clipei  fără de glas,
în repetabilă , grea  nemișcare...  Gina  Rizea