joi, 20 iunie 2019

doamne în parc( statuile nu plâng niciodată)

doamne în  parc

Poate  că noaptea e zi.
 și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
  neprihănitul  timp și-a rătăcit cusătura,
 Durată  nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă,  buze și ochi, 
  degete , trudă,  răbdare.
Daltă ce mângâie alb, 
mâini  sfredelind foaie cu foaie,
tandră   rănire în  așchii  fierbinți.                                       

Piatra a prins suflet din suflet,
 umeri, surâs!

 Diferite,
  fiecare  cu partea ei  de  cer,
de iarbă,  de zori înflorind 
în  timide  raze de soare.

 Laolaltă ,
 în lumea albă  de piatră, 
blândă  trecere a clipei  fără de glas,
în repetabilă , grea  nemișcare...  Gina  Rizea

5 comentarii:

  1. https://adevarul.ro/locale/pitesti/povestea-parcului-pitesti-ganditsi-construit-initiativa-ion-antonescu-1_5ca36627445219c57efe7c63/index.html

    RăspundețiȘtergere
  2. Doamne ...ca frumos ai mai scris !
    Iubesc statuile,,,nu as lasa parc fara ele,se potrivesc de minune in decorul naturii!
    Pacat ca edilii nostrii nu au gust pt frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulțumesc mult, Modart!!
    Știi că eu nu scriu poezie, am încercat, din când în cțnd, dar, parcă n-a mers. Ce simt eu, cu tot sufletul, este că nu pot trece pe lângă anumite locuri/ lucruri / stări așa, pur și simplu.Unele îmi ating sufletul. Deunăzi, în Ștrand, era dimineață, eram aproape singură, totul era verde, proaspăt...
    Risipăte, tăcute, statuile. Acolo în singurătatea zilei, în albul lor de piatră.
    Se pregătea o ploaie , nu puteam rămâne prea mult, dar , într-o clipă, le-am simțit vii și m-am gândit nu doar la ele, m-am gândit la artist, la munca lui aspră, dar plănă de dăruire. El face piatra să capete viață, sentiment, menire.
    De aceea, mi-am adunat gândurile, simțind poezia pietrei, dar și a dălții ce arde prin așchii grăitoare!

    RăspundețiȘtergere
  4. Acesta deja e poem! Foarte frumos!

    RăspundețiȘtergere
  5. Mulțumesc mult, Crenguță înflorită!

    RăspundețiȘtergere