”Ce nu ar da Sofocle și Virgil

Pe lampa noastră cu fitil

Și pe cutia noastră cu chibrituri!

Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”

Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.

Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 
Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.

 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.

Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.
 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.

De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!
   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.

  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??