”Ce nu ar da Sofocle și Virgil

Pe lampa noastră cu fitil

Și pe cutia noastră cu chibrituri!

Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”

Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.

Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 
Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.

 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.

Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.
 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.

De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!
   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.

  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?

”mugur alb, și roz, și crud...”

În naivitatea  mea, am crezut că , de astăzi, tot omul, acolo, la locul lui de muncă,  va fi mult mai atent, mai griluliu  cu   celălalt. 
Adică,în  magazin, o să văd  recipientul cu dezinfectant, vânzătoarele de la  raionul de legume și fructe  vor purta  mănuși  transparente....

 Aș,  doamna care vinde   nuci, o pensionară  chemată  nu știu de  ce,  aproape distrată,  generoasă cu  diminutivele: ”ciocolățică„,  ”lămâițe„  le  pune în pungă cu mâna fără mănușă,  o alta  din piața descoperită, la doi pași  de mașini, autobuze, trecători,  ia merele, pătrunjelul,  ceapa verde, cu aceeași mână  cu  care primește  banii, dă restul...
Un grup vesel de liceeni, mai multe fete,  se îndreaptă către stația de autobuz.
Aud că mâine este mare adunare  în parlament..
Câteva sute de persoane.
Măi  frate,  care este  România reală?

O   speranță  tot am: muguri roz își clipocesc  genele  către soarele cu dinți !