”Ce nu ar da Sofocle și Virgil

Pe lampa noastră cu fitil

Și pe cutia noastră cu chibrituri!

Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”

Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.

Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 
Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.

 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.

Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.
 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.

De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!
   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.

  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??

omul este un univers închis,

 dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.//
Conflicte, corupție, furt, se fură orice, chiar și moaștele sfinților, icoane, cruciulițe, voturi, bani, gențí, ștampile, averi,  toată lumea aleargă, pe jos  sau cu mașina,  nimeni nu mai are timp pentru nimeni,  banul deschide toate ușile, se moare cu zile, se moare de foame, se moare din cauza unor cure draconice de slăbire, o tânără  șoferiță  a vrut să înghită procesul -verbal care o incrimina, prostituția are diplomă pedagogică,  se vinde ulei comestibil, în loc de mir, vremea nu mai ascultă de niciun anotimp..
Să îndrăznești să  speri că există  șanse  pentru mai bine?
Fă-ți timp și citește!
 Sigur  nu vei regreta!  

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.
Ce v-a făcut mare?
Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.
Pe dumneavoastră vă iubiţi?
Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre.
Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit domolirea patimi­lor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup bezmetic.
Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta?
Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau arşi de vii, întot­deauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am lup­tat împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minu­ţioasă. Pe urmă, au fost patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr. Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar când l-a găsit, adevărul încurcă.
Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea…
Pentru că eu sunt un orgolios. E în tempera­mentul meu. Am jucat mulţi negativi. Dar per­soane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negati­ve trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului, niciodată nu se pot face lucruri mari.
V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost?
A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine!
Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu?
Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta.
Vorbeam despre orgoliu.
N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i şti­inţa compromisului!
Negociem cu diavolul?
Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu par­tea mizerabilă a omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.
De ce vă e dor, maestre?
Îmi e dor de… cum e melodia?
N-o ştiu.
E o melodie… Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pli­ne de artişti.
România dumneavoastră nu mai e la televizor.
Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?!
Tot timpul noi am fost uşor de cucerit.
Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri.
De cine vă e dor, maestre?
Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: Mă, co­pile, cine nu te iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza asta m-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris şi într-un psalm: Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa. Că o să te miri de ce-o să fac!.
Aţi pierdut mulţi oameni…
Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit.
O dramă ca aceasta cum se depăşeşte?
O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască.
Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe.
Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta tea­trul, azi, nu are aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă în­chisă. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţe­legi anumite lucruri.
Vă controlaţi toate emoţiile?
Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e distruc­tivă. Atunci se bazează pe orgoliu.
Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos?
Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e bă­trân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70, ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr. Nicio­dată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că nu sunt. Coor­donatele existenţiale ale omului se fac prin men­tal. Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental. Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt pregătiţi mental. Aşa câştigă“.
Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte?
Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în zilele noas­tre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală această manifestare. Când moa­re, de exemplu, Păunescu. Vin mii de oameni, cu­tare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Româ­nii mint. Cei care spun adevărul sunt prea puţini.
interviu cu Dorel Visan, realizator- Radu Buzăianu

cine dorește să facă bine

  bate la ușă, cine iubește găsește ușa deschisă..
Rabindranah Tagore

Undeva pe lume, era o țară minunată, cârmuită de un rege drept, bun și înțelept.
Inima lui nu se putea bucura de atâtea daruri.
Era mereu trist.
Avea o singură fiică, frumoasă, cuminte, dar foarte bolnavă.
Cu fiecare zi, trupul i se împuțina, zâmbetul îi fugea de pe buze, obrazul îi pălea. Niciun medic nu-i putea găsi vindecarea.

Regele era tot mai trist.

Într-o zi, la poarta palatului s-a oprit un bătrân. Regele l-a invitat la masa lui. L-a ospătat cum se cuvine. Așa a aflat bătrânul motivul tristeții care cuprinsese tot palatul. 

I-a cerut împăratului s-o aducă pe fiica lui bolnavă. 

A privit-o în ochi, i-a luat mânuța slabă în mâinile lui și i-a dăruit ceva- un coșuleț acoperit cu o păturică.

-Iată medicamentul care te va pune pe picioare, fata mea!

Cu degete sfioase, domnița a descoperit coșulețul. 

Înăuntru era o biată ființă, numai piele și os.

Văzând că fata este și mai tristă, bătrânul a încurajat-o. A sfătuit-o să se gândească la acest dar.

Din clipa aceea, tânăra domniță s-a dedicat trup și suflet îngrijirii copilului bolnav. 

Împărțea cu el toate zilele și toate nopțile.
Când, obosită, încerca să ațipească, gândul că el are  nevoie de ajutorul ei o trezea. Ca prin farmec, neodihna  dispărea.

Așa au trecut șapte ani.
Într-o zi, s-a întâmplat o  minune- copilul a început să alerge  bucuros prin palat, să vorbească , să cânte chiar. 

 Era o mândrețe de băiat- bălan, cu ochi mari, negri, voce frumoasă și mers hotărât.

Domnița, mai frumoasă ca niciodată!
Rumenă în obraji,  mereu zâmbitoare,  cuminte, harnică, numai  bună de măritat.

Tatăl ei, împăratul, era cel mai fericit om! //
Crezi în forța binelui?