Se afișează postările cu eticheta primar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta primar. Afișați toate postările

marți, 21 aprilie 2020

”Ce nu ar da Sofocle și Virgil


Pe lampa noastră cu fitil
Și pe cutia noastră cu chibrituri!
Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”
Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.
Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 

Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.
 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.
Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.

 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.
De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!

   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.


  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??

marți, 17 decembrie 2013

miercuri, 14 noiembrie 2012

limbajul tainic al lacrimii

Așteptând, am învățat să-mi domolesc dorul.Și spaimele. Și neliniștile.
Au fugit și cuvintele, parcă și gândurile. Și somnul.


 Ce să strig? bucuria că i s-a împlinit visul? Bucuria mea , că el este bucuros?
Ai plâns vreodată în hohote, când la capătul celălalt al firului ți s-a adus o veste  pe care o așteptai cu toată ființa ?//
 Era august la jumătate, când a plecat prima oară  din țară. 19 ani, un geamantan uriaș, pașaportul,  doi ani de facultate , emoții, stângăcii. 

El mă ținea pe după umeri, eu îmi jucam  rolul perfect.
Nicio lacrimă. Doar așa convenisem.
 Știi cum e să simți că nu mai  poți respira?
Dacă ești mamă, sigur că știi.
Au fugit anii, altă țară, încă una, încă una și încă una, alte orașe, mereu altele, examene,  licența, masteratul, serviciul. //
Primarul  face o fotografie cu   fiecare nou -cetățean. 

Primul din familie, al cărui nume, puțín simplificat, a primit o a  doua cetățenie!
  Să-ți poarte mult noroc, copilul meu!

duminică, 15 iulie 2012

parol!

  În ultimele zile, nici eu nu știu de ce, a tot trebuit să  fac față unor atacuri  grosolane  din partea cuiva și să ascult  delirul nestăvilit al  unei persoane,  care crede că niște profesori, puțini  la număr, ce este drept, sunt  ticăloși, pentru  că n-au ajuns cerșetori,pentru  că   nu se plâng că  societatea îi trimite la periferie, pentru că nu fac politică,  pentru că  nu-și pun cenușă în cap, dar reușesc să vadă  niște locuri știute din cărțile de școală, adunând  laolaltă  răsplata copiilor și economiile lor dintr-o viață .

 Asemea privilegii  ar trebui să li se cuvină , în orice moment, doar îmbogățiților//Cenzuroaico ! Totul se reduce la sa va fie voua bine ! Voi ati distrus sistemul de invatamant! voi ati infiintat sute de facultati prin toate cotloanele! Voi ati facut inflatie de diplome care nu folosesc la nimic ! DOAR BANUL CONTEAZA _SA CURGA IN BUZUNARELE VOASTRE FARA FUND RUSINE!!//

 Am căutat printre însemnările mele și  am găsit ceva , un fel de fotografie la minut a unui profesor, care și-a început cariera  cu mult înainte de 89.//

Câștig! 
Nu de puține ori!
 Nu trebuie să se sperie nimeni. Nu sunt o bătăușa, deși, dacă mă gândesc, cu niște ani în urmă, n-a lipsit prea mult să fiu. 
N-aș fi câștigat, asta era problema.
 E altă poveste.//
 Ne știm din primii ani de navetă. Cobora cu doua stații înaintea mea. Ne întâlneam la cor. 
Săptămânal.
 Dirijorul , un preot bătrân, nu eram rude, pură întâmplare potrivirea de nume .
Prezența o făcea primarul. O matahală de om. Avea o vorbă- am sa tai cu pistiriu. Se referea la absenți.( în cor eram profesori și medici)
După  repetiții, urmau  spectacole, omagii. Am fost și prezentatoare, fustă lungă, coc, colier strălucitor.//

  Ea a aflat că se organizează, în sfârșit, concurs pentru ocuparea  câtorva catedre libere în municipiu, în realitate existau  vreo  douăzeci și patru.  Cine a fost profesor atunci știe pentru cine erau păstrate.
M-a sunat, ne-am înscris,  cam o lună și jumătate  am învățat  pe rupte,  ca-n studenție!
 Adevărata problemă  n-a fost examenul în sine.
 Punctaj foarte bun! Cu mult peste  nota 7.
Felicitări, bucurie,  scăpam de înghesuiala de prin autobuze, de aroganța directorilor, care nu-i suportau pe navetiști, de așteptări prin stații, iarnă, vară,  zăpezi, ploi.
Ce a urmat a fost mult mai greu.
Nu ne venea să credem. În septembrie,  când  a început  școala, nu mai eram titulare. 
Nu se mai găseau catedre  decât pentru două  persoane  speciale. 
Noi  eram suplinitoare
 Nu totdeauna negru pe alb înseamnă pentru toți același lucru. Nervi, cereri, petiții, audiențe, drumuri la București, la minister, la MAN, unde n-am fost...
 La câte uși n-am bătut, câte ore de anticameră.. câțiva ani buni,  din primăvară, până în toamnă, eu, mai puțini.
 Alt concurs nu s-a mai dat.
 Am reușit înaintea ei. Cum?
Pentru că l-am învins!
Da, l-am învins! 
Te-ai văzut vreodată față în față  cu genul ăla eu tai, eu spânzur? îți doresc să nu  ți se întâmple.
 Nu i-am prins niciodată privirea. Pentru că nu avea. 
Purta ochelari negri. 
Parca avea  și  mustață. Asta nu mai știu sigur. 
Nu-i este rău nici acum. L-am văzut prin ziare.
 O fi având o sută de ani, glumesc, desigur. 
Conduce o universitate.
 Ii știu foarte bine numele. Nu-l scriu. Ar plânge și calculatorul  . Data trecută, când am postat  gândul  ăsta, un  cititor l-a   identificat din prima.//
  Eu și prietena mea ne adunam   din când în când, vorbim,  ea a trebuit să mai  aștepte  vreo șapte ani  până în 89, când i s-a repartizat o catedră,  după un concurs de  dosare, jucăm rummy, eu câștig,  ea se oftică, promite să învețe.
 O cred. 
Pe cuvânt.//
 ce zici? era/este chiar simplu să  fii profesor?

marți, 12 iunie 2012

de sezon


24 de ani.
Cu chiu cu vai , a  terminat  liceul. Unul dintre cele de pe deal. Unchii să trăiască!
Părinții, foști gestionari  pe vremea ailaltă,  mai prosperi, tot mai prosperi, cu fiecare an.. Oameni de afaceri.
Și-a dorit să fie primar.
 Este!
Să moară toți dușmanii.. îmi vine să-i plâng de milă  bietului domn Antoine de Saint-Exupery- fericirea  trebuie să fie o răsplată, nu un scop.
Trăim în România! 


 Uite că  nu mai știu, tot atât de optimist își  încheie  disertația  simpaticul M.B?  






                                                                                                                                                                                                        fotografia mi-a fost trimisă
                                                                                                                         

joi, 31 mai 2012

de la major domus încoace


  Zilnic, pe la  diferite ore,    găsesc în cutia de scrisori mai un ziar, mai o fițuică  în care se strecoară nevinovate  rugăminți/ invitații/ felicitări fără conținut,  tot felul de scrieri și descrieri, toate, cu același candid mesaj- 
alegeți- mă pe mine!
O vorbă zice că trebuie să pornești totdeauna de la încredere, adică  să crezi în vorba omului, dacă spune  că vrea  ceva- un pahar cu apă, un scaun, un birou, o funcție, un vot, crede-l, ajută-l.
Nu mă pot lăuda  că  acord încredere din prima.
 Dacă ar fi să deschid o paranteză, aș zice că primarul   orașului  nostru  solicită al  cincilea mandat, dacă nu chiar al șaselea, parcă mai ține cineva minte?
Tocmai despre primar vreau să spun și eu ceva. Primar , ca  istorie, nu  despre un primar anume.
De dimineață, citeam pe un blog, la a cărui fiecare nouă  lectură, fără vreo exagerare, eu mă trezesc  școlărița  atentă , care am fost. Adică , în timp ce citesc, învăț. 
Zice  domnul profesor Hari,
 referindu-se la   noii, vechii sau  aceiași   pretendenți la mâna,  forțată să se mărite, a  fiecărei  așezări de pe hartă: „Cu toții, indiferent de urbe, au o mare problemă. Nu pot să explice, în câteva cuvinte sau într-o lozincă, de ce ar trebui să îi alegem exact pe ei„.
M-am  gândit eu ce m-am gândit și am ajuns la concluzia că  nu știu mai nimic despre cum a început  dorința  oamenilor de a avea, neapărat,  un primar. 
Am dat fuga la
http://ro.wikipedia.org/wiki/Primar
și, parcă m-am mai dumirit.
Aflu  și eu, în al nouălea ceas, de ce se fac alegeri de primari și, mai ales, cum este pe la alții.
Am reținut două chestii importante, prima îmi era cât de cât cunoscută, de la cursul  de latină, cum, de altfel, poate că este cunoscută oricui- cuvântul primar  vine din latina vulgară, unde însemna principalul.
A doua chestiune are legătură  cu finlandezii,  după a căror civilizație oftăm  noi  de fiecare dată când  aflăm cum le (mai)merge.
La Helsinki, întâiul om al urbei se numește POLIOMIERLITA..parcă n-aș vrea să știu  traducerea.
Tu  ce zici?