cât s-ar fi înălțat,

 dacă ar fi fost lăsat să crească în voie?

Din colțul meu preferat, unde   beau cafeaua în  dimineți liniștite de duminică, mai ales,  printre șiraguri de conuri aninate pe ramuri de brad, mesteacănul meu drag își mișcă  bănuții verzi- argintii în  vârfurile fragilelor lui degețele. Încoace și încolo.

 O fi simțind el, oare,  că între  mine și el se rotește o energie aproape frățească?

  Sunt niște ani de atunci.

Când l-am descoperit, era înalt, chipeș, alb, nici puternic, nici firav. Era noapte.

Nu obosisem  făcând curse prin toată casa, până la fereastră. De cu seară- sfârșit de noiembrie- era toamnă aspră.

 Fiul  meu cel mic, proaspăt admis la clasa de informatică  nou- apărută la  Colegiul Brătianu, plecase la prima lui petrecere importantă:  Balul  bobocilor.

 În costum de  blugi. 

 Pantofi adidas.

A fost o noapte  lungă, albă  și grea.

Iarna a venit din senin. A nins cu nemiluita, necontenit. Circulația în oraș a fost întreruptă, au căzut liniile de  curent,  telefoanele au amuțit.

 Curgea noaptea  într-un alb  liniștit,  necruțător.

 Așteptam. Ce altceva  puteam face?

   Doar plânsul îmi era de ajutor.

 Atunci l-am zărit.

 Mesteacănul se   înconvoiase ca un moșneag cu șalele rupte.

Paralel cu stratul înalt de zăpadă, care tot urca. Pe tulpina lui frântă , alt strat înalt înghețat  își făcuse loc, manșon strivitor.

Eram deznădăjduită, goală, neajutorată.:unde o fi copilul meu nepotrivit îmbrăcat, cu  capul descoperit, o fi înghețat pe undeva, cum să ajungem la el?

Am pierdut șirul orelor, noapte se  topea  lent de tot,  alb pretutindeni,  cred  că  am prins ceva vești de  la radio.

Într-un târziu, o fi fost către prânz, băiatul meu înghețat a apărut printre  blocuri.

  În spatele lui,  înghețat și el, în mantie uluitoare, purtând un fel de solemnitate  cavalerească,păstrată cu  puterile secătuite  ale   degetelor lui rătăcite, în mantie, mesteacănul strălucea  în  albul imens al  zilei.

să găsim un titlu

Cu fiecare astăzi, ne îndepărtăm, grăbiți,  de ieri. Fără prea mari regrete.
Să fie uitare?
Să fie lipsă de timp?
Sau nepăsare?
 Uită copiii să-și viziteze părinții, uită guvernanții să-și țină cuvântul, mame grăbite își uită copiii prin gări și saloane de spital, uităm iarba verde de acasă, uităm splendoarea  curcubeului , puful norilor,   nu mai știm culoarea ochilor celor dragi, nici  câte fire de flori  să dăruim .

Mâncăm în fugă, ne salutăm pe apucate,  de sărbători, facem liste  cu toți  cunoscuții laolaltă, pe taste,  uităm  să zâmbim.
 Ceva ne împinge într-o  cursă  fără oprire.//

Într-o friguroasă zi de  ianuarie 2007,în stația de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC,  timp de trei sferturi de oră, un bărbat a cântat la vioară șase piese de Bach. 
În tot acest timp, pe lângă el  s-au perindat  peste 2000 de oameni, cei mai mulți în drum către serviciu.
Un  bărbat, ceva mai în vârstă, și-a încetinit , pentru câteva secunde pasul, apoi, grăbit  a intrat în mulțimea de americani.
Patru minute mai târziu, o doamnă elegantă, fără să-l privească pe  violonist, i-a aruncat în pălăria aflată la picioare UN DOLAR.
Omul și arcușul său   cântau.
Peste șase minute, un tânăr se reazemă de zidul metroului, închide ochii, ascultă, se uită la ceas, deschide  ambele brațe și pleacă mult mai grăbit decât venise.
Din mulțimea de trecători se aude glasul unui copil, ținut strâns în mâna mamei. Copilul, de nici trei ani, vrea să asculte vioara. Mama se grăbește. Copilul privește trist în urmă, încercând fără succes, să scape din strânsoare.
 În următoarele minute, scena s-a repetat , mai mulți copii voiau să asculte vioara, părinții erau grăbiți, iar micuții priveau  dezamăgiți peste umăr.
 Frigul se întețise.
 Omul și vioara lui  au cântat 45 și minute. 
În pălăria  tocită de vreme  s-au adunat 32 de dolari. În aproape o oră, doar șase oameni au avut răbdarea să-l asculte.
Când vioara a tăcut, omul  a plecat . Nimeni nu i-a mulțumit. Nimeni nu i-a dăruit o floare. Nimeni nu l-a aplaudat.
Era JOSHUA BELL,  unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Interpretase câteva dintre cele mai  dificile piese. Vioara lui este estimată la 3,5 milioane de dolari.
Același om și aceeași vioară, anterior, umpluseră  o sală de concerte din Boston.
 Costul unui bilet- 100 de dolari./

Am primit informația, altfel scrisă- am păstrat toate detaliile, este adevărată.
Este un experiment social, comandat de Washington Post. El vizează percepția, gusturile, prioritățile, preocupările oamenilor în mileniul  la începutul căruia ne aflăm.
Sigur că  dacă n-ar fi vorba despre o întâmplare adevărată, am privi-o ca pe o fabulă. 

Dacă alegoria este gata, care ar fi morala? Sau  concluziile?
 Adaug darul primit de la un anonim, care  știe să liniștească spiritele prea înfocate!
Ascultați, sigur o să vă placă, deși este cam târziu!
Și o povestioară, pe care mi-a dăruit-o Modart- poate că ar trebui să fim  mai generoși, mai toleranți unii cu alții, mai atenți la  mersul lucrurilor!-
„Un batran statea pe marginea unui drum cersind...lumea trecea grabita si dupa un timp indelungat abia stransese cativa banuti in palarie.Un trecator privindu-l mai cu atentie si compasiune,si-a dat seama ca batranul este orb.A luat o bucata de carton si a scris ceva pe ea.I-a dat-o apoi spunandu-i sa o tina la piept ca oamenii sa poata citi mesajul.Dupa ce a plecat in scurt timp foarte multi oameni s-au apropiat de el lasandu-i in palarie cate un ban.Cand a venit insotitorul sa-l duca acasa,l-a intrebat emotionat ce scrie pe carton.I-a citit: "E primavara si eu nu o pot vedea!"

dincolo de cuvinte

Ninge și plouă, plouă și ninge..pe măsură ce fug anii, îmi dau seama  că, permanent, cel puțin două adevăruri ies la iveală, mereu în contradicție.

Unul ar fi că  realitatea bate orice tentativă artistică-literatură, film, teatru, muzică etc.
Este de la sine înțeles că  poți evada din mijlocul problemelor personale,  citind, văzând un film bun, o piesă, mergând la un  concert, făcând o plimbare/sport/pictură etc.
Problemele personale rămân, dimineața le iei de la capăt.

Al doilea ar fi  că, dorind să parcurgi , cu aceeași intensitate , viața în complexitatea ei, orice ai face, orice ai drege, și peste cap de te-ai da, nu poți trăi total totul.

Zilnic sau pe secvențe semnificative de timp, apar probleme de a căror rezolvare, vrei , nu vrei, depinzi.

Restul devine  trăire subiectivă.
Suntem//

Cu exact doi ani în urmă, mă aflam, speram eu, aproape de   capătul unui demers,  început în 2007. O problemă simplă, foarte simplă, din punctul meu de vedere,  complicată inutil de mecanismele sociale.

Problema există. Între timp, cu oarecare efort de voință, aș fi putut  obține încă o licență. Poate că mi-ar fi fost de folos- m-aș fi „reprezentat„ singură. Și, cine știe..poate că aș fi reușit să fiu chiar convingătoare.

Viața curge. Cu toate ale ei. //

vineri, 22 ianuarie 2010

sat văduvit

Ruta ocolitoare. Paralelă cu autostrada. Ideea a fost că,  traversând multe sate,  se vor fi găsind și primari gospodari, care să fi înlăturat zăpada. Am ales bine. N-am fost singurii care și-au făcut socoteala asta.

Ninge. Viscolit.

De la națională , drumul o taie , la dreapta, peste câmp. Cât vezi cu ochii. Îl știu de pe vremea când, liceană internistă fiind, sâmbătă de sâmbătă, veneam acasă. Indiferent de vreme.

Mașina alunecă. De parcă ar fi sanie. Drumul este o amăgitoare oglindă. Teamă. Prudență. Emoții. 
Primul sat. Fără probleme. Alt câmp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Încotoșmănat până-n dinți, zăvoiul își arată spatele.
În haină groasă , albă.
La marginea satului, cartierul de rudari. Și-au păstrat obiceiul. Covoare , preșuri, spânzurate pe garduri.Să le albească zăpada. Fâșii colorate pe tenul candid al decorului. 
Argeșul șerpuiește îngândurat în vechea lui ogradă. Cam agitat. Îmi era dor de bolboroseala lui. Aș vrea să-i fac o poză. Nu este  timp. Se apropie, târâș, ca un gândac, un tir. Îl așteptăm să treacă, altfel, riscul ar fi prea mare. 
Primele case. Simt emoția cunoscută- bătăi repezi în piept, și căldura dulce- amară..N-am mai trecut din toamnă. A fost primul Crăciun în care n-am dus flori și crenguțe de brad la căpătâiul părinților.
Un soare palid își arată obrazul neras, printre bulgări de nori. Ulițele sunt pustii.Prin curți, casele mari si frumoase par înțepenite. Dormitează .
În miezul zilei. Școala este zăvorâtă. Știam. Se învață într- un singur schimb. 
Copii din ce în ce mai puțini. Două învățătoare. Una  dintre ele este și directoare. Pe vremea mea,  erau patru învățători. Și un director. În cimitir nu se poate intra. Troienită, zăpada depășește gardul.
Întoarcem. Am anunțat-o acum câteva zile. O fi uitat? Nu cred. Știe că mâine avem problema aia grea. Apăsătoare. Care nu se mai termină.
Din cauza ei ne-am încumetat să pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zăvorul la poartă. Intrăm cu greu în curte. Zăpada se așterne într-o clipă. În ușa bucătăriei de iarnă, lacătul este doar aninat. Semn că n-a uitat de vizita noastră . Din cuștile lor, câinii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine să latre. E cald și bine în camera albă, cu scoarțe vechi. 
Le știu de când eram copil . N-a strâns pomul de Crăciun.  
Îi simte apropierea .În nopțile albe și lungi. A păstrat și câțiva covrigi. Pe plită, nelipsitul ceai de tei. Mașina de cusut a îmbătrânit. După ce a îmbrăcat tot satul. Sute de fete și femei i-au călcat pragul. Era și încă este o croitoreasă recunoscută.
Prin fereastra scundă , văd acoperișul și o parte din casa mea părintească. Străină de mulți ani. Cu obrazul plâns. Și ochii mereu întorși în altă parte. Lăcrimez de fiecare dată. Mai ales astăzi. Plătesc greșelile unor ani grăbiți .//
A sosit. Într-un suflet.
La cei 73 de ani, mătușa mea, verișoara primară a tatei, este chiar vioaie. Mă lămurește de ce sunt ulițele amorțite:în tot satul, 103 văduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toată linia , nu găsești pe cineva să-ți taie un pui. 
Depănăm povești.Fără să ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se întâmplă în țară. Și mai departe.Televizorul prinde șase posturi. Are preferințe.   Păcat de Dinică. Ăla bărbat!  

Nu le are la inimă pe câteva dintre vedete. Astea nu știu ce este munca. 

N-o întreb de ce ține toporișca, ascunsă sub covor, în dreptul patului. Intuiesc. Cu groază. Nu vorbim despre mâine. Refuz să mă gândesc. Ea știe.

Așteptăm zorii.

Fără s-o spunem.//
Cât îi poți cere vieții? Să te mulțumești cu spontaneitatea ei?Să fii mereu puntea între ceea ce ai și ceea ce-ți dorești?