cât s-ar fi înălțat,

 dacă ar fi fost lăsat să crească în voie?

Din colțul meu preferat, unde   beau cafeaua în  dimineți liniștite de duminică, mai ales,  printre șiraguri de conuri aninate pe ramuri de brad, mesteacănul meu drag își mișcă  bănuții verzi- argintii în  vârfurile fragilelor lui degețele. Încoace și încolo.

 O fi simțind el, oare,  că între  mine și el se rotește o energie aproape frățească?

  Sunt niște ani de atunci.

Când l-am descoperit, era înalt, chipeș, alb, nici puternic, nici firav. Era noapte.

Nu obosisem  făcând curse prin toată casa, până la fereastră. De cu seară- sfârșit de noiembrie- era toamnă aspră.

 Fiul  meu cel mic, proaspăt admis la clasa de informatică  nou- apărută la  Colegiul Brătianu, plecase la prima lui petrecere importantă:  Balul  bobocilor.

 În costum de  blugi. 

 Pantofi adidas.

A fost o noapte  lungă, albă  și grea.

Iarna a venit din senin. A nins cu nemiluita, necontenit. Circulația în oraș a fost întreruptă, au căzut liniile de  curent,  telefoanele au amuțit.

 Curgea noaptea  într-un alb  liniștit,  necruțător.

 Așteptam. Ce altceva  puteam face?

   Doar plânsul îmi era de ajutor.

 Atunci l-am zărit.

 Mesteacănul se   înconvoiase ca un moșneag cu șalele rupte.

Paralel cu stratul înalt de zăpadă, care tot urca. Pe tulpina lui frântă , alt strat înalt înghețat  își făcuse loc, manșon strivitor.

Eram deznădăjduită, goală, neajutorată.:unde o fi copilul meu nepotrivit îmbrăcat, cu  capul descoperit, o fi înghețat pe undeva, cum să ajungem la el?

Am pierdut șirul orelor, noapte se  topea  lent de tot,  alb pretutindeni,  cred  că  am prins ceva vești de  la radio.

Într-un târziu, o fi fost către prânz, băiatul meu înghețat a apărut printre  blocuri.

  În spatele lui,  înghețat și el, în mantie uluitoare, purtând un fel de solemnitate  cavalerească,păstrată cu  puterile secătuite  ale   degetelor lui rătăcite, în mantie, mesteacănul strălucea  în  albul imens al  zilei.

ca dintr-o fântână

Nu   despre credință aș vorbi. Nici în general, nici în ceea ce mă privește.
Este o chestiune intimă . 
Și profundă.

Ce pot spune , fără vreo undă vagă de exagerare, este că pentru nimic în lume  nu m-aș putea lipsi  de un anume  ritual al  Vinerii Patimilor.
 Îmi place  satul meu curat, lumea forfotă pe ulițe, fundițe roz,  șepcuțe noi, miros de zambile și de leuștean proaspăt, fumul de tămâie, liliac în mănunchi de muguri, protector mereu treaz  al criptelor părintești,   figuri  de ieri și de astăzi, nepoței, amintindu-și  de neamuri  plecate, aleile înguste, salutul  încet, tresăriri  pe cărări de iarbă crudă.
 Plânsul în surdină, tăciuni în oale de lut..

Și clopotul! 
Mângâie  blând în cadențe egale  lacrimi de dor, muguri deschiși, voci  înăbușite,  pâlpâiri  de lumină.
 Într-o adiere caldă.

Doi pași mai încolo, dincolo de  drum,  printre sălcii  bătrâne,  în matca lui  potolită, Argeșul își toarce eterna poveste.  //

 În biserica din mijlocul orășelului adolescenței mele,  se adună la prohod toate vârstele.
O, minuni străine, O ce lume nouă, Vai lumina lumii! Vai a mea lumină! Cuvine-se dar, să cădem la tine, Ziditorul..Primăvară dulce..neamurile toate!

Ocolul bisericii în dangăt armonios,  boltă limpede, cerul primește cântări,  lumea trece pe sub podul de flori, ce multe zambile, lalele în roșu aprins, narcise deschise în parfum de corole  curate!

Noaptea are străluciri de vis!
 Drumul  se oprește o clipă, liceul   meu și-a schimbat culoarea.
 Și ferestrele  sunt altele.
Fiorul este (mai) tainic!
 Sâmbăta își  strigă  ivirea în   vocea de tenor a unui cocoș  singuratic.

  Sărbători fericite tuturor celor care treceți prin dreptul ferestrei!
Din partea Alessiei!

un vis intr-o ulcica

În mers ușor de fluturi albi,  imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul  amintirii prind  contur  frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată  în mine. Ceva din  fata care trăia acolo  a rămas la fel, clar, neatins de uitare.
Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.
 În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
 Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând  complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a  dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat  vreo câteva zile: din  odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului  douăsprezece oale  identice, smălțuite, frumos încondeiate  în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent  fără vreo  importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la  întorsul oalelor.
Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare  mărunt obiect  ascuns într-o  ulcică smălțuită: oglinda  este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc  dorit,  semnul lui fiind dragostea pentru  chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată  drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște  fire colorate  rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este  viața  cu ale ei  drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar  spune  despre priceperea  în zidărie, dar și  despre  bucuria  că-ți vei întemeia curând căminul,  o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ  este semnul că te  vei însoți cu  o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că  vei avea parte de  cineva  antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că  vei avea parte  de  o persoană de casă.
Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu  mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel  portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar  în sobă, focul pâlpâia în  jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își  culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo  de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.Să nu-i fugă norocul.
Ninge blând. 
Cu amintiri ascunse printre pagini de jurnal.Prin  albul perdelei, luna aruncă mănunchiuri  albastre.