Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut, nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau doar noaptea, pe răcoare și pe rouă.
Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.
Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța , fără să fi citit undeva să trăiască armonia cosmică.💓
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.