În satele de câmpie, în primii ani de după
colectivizarea forțată a
proprietății țărănești, urmașa ”întovărășirii”, sursa de trai a gospodarilor deposedați de pământuri, de animale și de unelte agricole, era cultura tutunului.
Mă întreb:câți neobosiți fumători vor fi știind câtă migală înseamnă cultura acestei plante?
De cu primăvară, semințe mici, negre se semănau pe răzoare foarte atent pregătite, îngrășate natural.
Omul și familia lui își doreau o primăvară lipsită de vânturi și brumă, pentru ca semințele să încolțească și să crească sănătoase.
Răzorul se uda zilnic.
Ce bucurie,când plăntuțele creșteau viguroase!
Se piguleau, în parte, cu mare atenție, și se plantau în câmp, pe loturi bine îngrijite și ele.;niciun bulgăraș, nicio buruiană.
Îmi vin în minte niște nopți dintr-o vară- nu mai știu dacă erau multe sau puține .
Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos prin ochelarii ei fără lentilă.
Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.
Femei de toate vârstele, copii mai măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.
Se culege tutunul.Pe rouă.
Frunzele mari, coapte trosnesc sub degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva face pachete mai mari, vine altcineva și pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce răsăritul soarelui cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.
Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.
Să fi trecut vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice îl vor rândui la umbră, pentru înșirat. Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace câte unul pentru fiecare.
La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene ale gazdei.
Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare frunză se trece printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.
Mere dulci, pere văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.
Bărbații au pregătit gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții de lemn, dreptunghiulare, ușor de deplasat, șirurile se pun la uscat.
Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
În magazii mari, gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.
Pe la sfârșitul lui august, în cele mai harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale. Se depozitează atent, agățate de grinzile grajdurilor.
Din firele cele mai sănătoase, se păstrează sămânța pentru anul următor.
Se apropie decembrie, ninge mult,în case este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.
Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru, strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse doar cu două degete.
Zi de zi, bărbații ordonează păpușile în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.
Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc, tutunul primește calificative și,în funcție de categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.
La capătul muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și pentru mame, se fac și economii pentru taxele copiilor care vor merge la liceu.
Trei luni fără miros de tutun în curte!
și-n casă!
Doar fumătorii nu-și uită obiceiul.
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a făcut când i-am dus un „Kent„, primit nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura cu tutun tocat mărunt, ales de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.
Tutunul!
În lunca Argeșului, pe vremea când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă sigură de venituri a fiecărei familii din comunitatea pe care astăzi o regăsesc doar în suflet.
O lume frumoasă, harnică și bună, în care văicărelile erau înăbușite
