zestre de suflet!

 povești pentru prieteni.

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară pieziș printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuți...tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat. Se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.
Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil,gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat, colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici negru și alb,o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești.
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema, de câte ori urca cineva, cu vreo treabă.
Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu gândurile mele