creionul în două culori

   povești adevărate pentru prieteni

Domnu P. era cel mai respectat învățător din cele câteva sate, care compuneau o comună mare:om cu școală, exigent,statură perfect verticală,îmbrăcat impecabil. 
Venea la școală cu bicicleta.
Când îl zăream la intersecție, toți alergam în clase.
Îl știam de frică, deși nu era învățătorul nostru.

 Când vorbea, i se vedeau doi dinți de aur strălucind puternic.
 Ceva de lup hămesit. 
Își ducea mâna dreaptă către buzunarul de sus al sacoului ajustat perfect și scotea creionul colorat,îl mai ții mine? jumătate roșu, jumătate albastru.
Nu se mai auzea nici musca.

 Într-o zi, doamna Ana s-a îmbolnăvit.A lipsit vreo câteva săptămâni.
A înlocuit-o domnu P.

În prima bancă- îți amintești  băncile acelea  lungi, cu patru locuri-  era o colegă cam molatică, fată bună, dar, de, nu toți copiii înțeleg regula de trei simplă, unii se mai poticnesc la tabla înmulțirii.
Eram în clasa a III-a.

 O asculta zilnic. Biata fată era disperată, poate că  nu spunea nimic acasă, ce să spună? Părinții îl știau și ei de frică pe domnu învățător.

 A scos creionul bine ascuțit și a început să bată un tic-tac nebun în capul fetei,curgea sângele, noi, toți cu capetele în carte, ea  se legăna, până a căzut.

 Nu mai știu ce a urmat.

Învățătorul nu mai este de mult.

Pe Maria A. am văzut-o, întâmplător, în vară. Am schimbat câteva vorbe, se grăbea.

Căutam ceva în mersul ei legănat, în ochii blânzi de odinioară, poate  că voiam  să o regăsesc  pe  fetița  speriată cândva că  nu știe tabla înmulțirii.

Brusc, de undeva, dintr-un colț de suflet,s-au ivit  niște șuvițe năclăite...

p.s  fotografia este din clasa a V-a.