podul

 povești adevărate pentru prieteni

„A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri....”

Lucian Blaga.

Se rotesc, în voia lor, anotimpurile.
Nu poți uita timpul care  s-a dus, pentru că îți aparține, există  în tot ce ești.

Înaintăm, împreună sau separat, pe cărări bătătorite, urcăm poteci

șerpuitoare,  alergăm, ne poticnim, așteptăm o clipă de răgaz.
O luăm mereu de la capăt.Cu speranța că mâine va fi mai bine.

Pe când aveam vreo trei/ patru  ani, Podul de peste Argeș, era marea noutate pentru mine. Agățată de  fusta mamei  sau  ținută strîns  de palma tatei, îl traversam, mergând la bunicii materni, din Ziduri.

Era ceva  cum nici în basmele  lui Andersen, citite  cu prietenele mele  din cartea zdrențuită de atâta lectură, nu  întâlnisem.

Un colos sprijinit  pe  multe  picioare de metal și de piatră.

L-au construit nemții, în timpul războiului.  Asta aflasem de la tata.

 Podul era așa  de  măreț,  că nici Argeșul, cât era el de învolburat primăvara, după topirea zăpezii,nu îndrăznea  să-l lovească. Îl mângâia părintește.
Când am ajuns în clasa a III-a, a sosit, de la București, o echipă de specialiști să-i verifice rezistența, să mai repare câte ceva. Știu asta, pentru că fiul unuia dintre ei, Rodeanu Cezar,Titi,fie-i drumul lin printre stele, a venit la  noi în clasă.

 Disputam coronița pentru premiul  întâi!

Au trecut anii, podul de piatră s-a cam dărâmat, a toot venit mare Argeșul și l-a zdruncinat ..
Când, cu  vreo  câțiva ani în urmă, l-am revăzut, tot în fugă, că asta  este  viața, mereu o  goană către ce...mi s-a părut  doar o punte șubredă, care se  se zdruncina sub greutatea mașinilor, 

Dispăruseră  traversele, devenise  chiar periculos de folosit.

Mai apoi,în locul obositului  pod, s-a construit unul modern.

Când  mă gândesc la  Argeș, la satul meu  și la cel al bunicilor, mi se face  dor  tot de ”uriașul”peste care  sufletul meu de copil pășea  fără teamă. E ca și cum   aș auzi povestea învolburată a  râului  venit  din munte .

 Și mă gândesc, așa,  blând, la   vorbele  lui  Alexandru Vlahuță.

„Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă..și, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.