ca o prelungire a realității nefardate

povești adevărate pentru prieteni

Nu știu  ce fel de  briză îmi va fi adus în gând imaginea  unei foste  colege de facultate.

 Și un crâmpei  greu de imaginat din tumultuoasa  ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o  fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.

Era cea mai vârstnică dintre  noi, 32 de ani.

Cochetă-  la fiecare  curs  din  amfiteatru,  când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream  rujul  asortat perfect  cu oja,hainele alese  cu grijă și coafura  perfect îngrijită, diferită de felul în care  noi, celelalte studente, ne aranjam părul.

Doamna  I- nimeni nu  o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea  câștiga , cred, destui  bani,  astfel încât   să-și întrețină doi  băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.

Colega  noastră hotărâse să-și abandoneze  locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze  că poate mult mai mult.

Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.

Nu lipsea niciodată.

  ”Istoria limbii” îi  dădea  bătăi de cap, așa că ea  înregistrase pe  bandă magnetică toate  cursurile, străduindu-se  să le  memoreze  cuvânt  cu cuvânt.

Le „recita”, în apartamentul ei  trist. Nu știu dacă avea  forța unei învingătoare, avea, însă, ceva  care nu  lăsa  ca  viața să-i scape printre degete.  Nu accepta să nu-și ducă  la bun sfârșit  gândul de a  sări peste  un gard pe care  viața i-l pusese în cale.

 Am întâlnit-o la niște ani buni după  licență.  Copiii ei deveniseră  bărbați, medici amândoi, soțul  ajunsese  moș.

Doamna  își pierduse  ceva din eleganța de odinioară.

 În liniștea  unei cofetării, mi-a povestit ceva  ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.

”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din  nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.

 Într-o zi, ne-am  certat.

Nemulțumită din cauza observațiilor mele,  soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se  lăsase răcoare.Fiul meu  uda zarzavaturile, eu  smulgeam  niște  buruieni  din straturi.

  Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către  mine. 

Cu toată forța.  

Ca și cum  m-ar  fi lovit din toate părțile.  

Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„

Cuvintele  mi se împleticeau, nu puteam să leg  nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...

În șirag, lacrimile  ne curgeau în voie. Și pe  fața  mea, și din ochii ei obosiți de suferință.

Privesc fotografia  noastră alb/ negru.

Ducem cu noi  amintiri, reacții, situații de tot  felul.

Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.

dincolo de cuvinte

Ninge și plouă, plouă și ninge..pe măsură ce fug anii, îmi dau seama  că, permanent, cel puțin două adevăruri ies la iveală, mereu în contradicție.

Unul ar fi că  realitatea bate orice tentativă artistică-literatură, film, teatru, muzică etc.
Este de la sine înțeles că  poți evada din mijlocul problemelor personale,  citind, văzând un film bun, o piesă, mergând la un  concert, făcând o plimbare/sport/pictură etc.
Problemele personale rămân, dimineața le iei de la capăt.

Al doilea ar fi  că, dorind să parcurgi , cu aceeași intensitate , viața în complexitatea ei, orice ai face, orice ai drege, și peste cap de te-ai da, nu poți trăi total totul.

Zilnic sau pe secvențe semnificative de timp, apar probleme de a căror rezolvare, vrei , nu vrei, depinzi.

Restul devine  trăire subiectivă.
Suntem//

Cu exact doi ani în urmă, mă aflam, speram eu, aproape de   capătul unui demers,  început în 2007. O problemă simplă, foarte simplă, din punctul meu de vedere,  complicată inutil de mecanismele sociale.

Problema există. Între timp, cu oarecare efort de voință, aș fi putut  obține încă o licență. Poate că mi-ar fi fost de folos- m-aș fi „reprezentat„ singură. Și, cine știe..poate că aș fi reușit să fiu chiar convingătoare.

Viața curge. Cu toate ale ei. //

vineri, 22 ianuarie 2010

sat văduvit

Ruta ocolitoare. Paralelă cu autostrada. Ideea a fost că,  traversând multe sate,  se vor fi găsind și primari gospodari, care să fi înlăturat zăpada. Am ales bine. N-am fost singurii care și-au făcut socoteala asta.

Ninge. Viscolit.

De la națională , drumul o taie , la dreapta, peste câmp. Cât vezi cu ochii. Îl știu de pe vremea când, liceană internistă fiind, sâmbătă de sâmbătă, veneam acasă. Indiferent de vreme.

Mașina alunecă. De parcă ar fi sanie. Drumul este o amăgitoare oglindă. Teamă. Prudență. Emoții. 
Primul sat. Fără probleme. Alt câmp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Încotoșmănat până-n dinți, zăvoiul își arată spatele.
În haină groasă , albă.
La marginea satului, cartierul de rudari. Și-au păstrat obiceiul. Covoare , preșuri, spânzurate pe garduri.Să le albească zăpada. Fâșii colorate pe tenul candid al decorului. 
Argeșul șerpuiește îngândurat în vechea lui ogradă. Cam agitat. Îmi era dor de bolboroseala lui. Aș vrea să-i fac o poză. Nu este  timp. Se apropie, târâș, ca un gândac, un tir. Îl așteptăm să treacă, altfel, riscul ar fi prea mare. 
Primele case. Simt emoția cunoscută- bătăi repezi în piept, și căldura dulce- amară..N-am mai trecut din toamnă. A fost primul Crăciun în care n-am dus flori și crenguțe de brad la căpătâiul părinților.
Un soare palid își arată obrazul neras, printre bulgări de nori. Ulițele sunt pustii.Prin curți, casele mari si frumoase par înțepenite. Dormitează .
În miezul zilei. Școala este zăvorâtă. Știam. Se învață într- un singur schimb. 
Copii din ce în ce mai puțini. Două învățătoare. Una  dintre ele este și directoare. Pe vremea mea,  erau patru învățători. Și un director. În cimitir nu se poate intra. Troienită, zăpada depășește gardul.
Întoarcem. Am anunțat-o acum câteva zile. O fi uitat? Nu cred. Știe că mâine avem problema aia grea. Apăsătoare. Care nu se mai termină.
Din cauza ei ne-am încumetat să pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zăvorul la poartă. Intrăm cu greu în curte. Zăpada se așterne într-o clipă. În ușa bucătăriei de iarnă, lacătul este doar aninat. Semn că n-a uitat de vizita noastră . Din cuștile lor, câinii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine să latre. E cald și bine în camera albă, cu scoarțe vechi. 
Le știu de când eram copil . N-a strâns pomul de Crăciun.  
Îi simte apropierea .În nopțile albe și lungi. A păstrat și câțiva covrigi. Pe plită, nelipsitul ceai de tei. Mașina de cusut a îmbătrânit. După ce a îmbrăcat tot satul. Sute de fete și femei i-au călcat pragul. Era și încă este o croitoreasă recunoscută.
Prin fereastra scundă , văd acoperișul și o parte din casa mea părintească. Străină de mulți ani. Cu obrazul plâns. Și ochii mereu întorși în altă parte. Lăcrimez de fiecare dată. Mai ales astăzi. Plătesc greșelile unor ani grăbiți .//
A sosit. Într-un suflet.
La cei 73 de ani, mătușa mea, verișoara primară a tatei, este chiar vioaie. Mă lămurește de ce sunt ulițele amorțite:în tot satul, 103 văduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toată linia , nu găsești pe cineva să-ți taie un pui. 
Depănăm povești.Fără să ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se întâmplă în țară. Și mai departe.Televizorul prinde șase posturi. Are preferințe.   Păcat de Dinică. Ăla bărbat!  

Nu le are la inimă pe câteva dintre vedete. Astea nu știu ce este munca. 

N-o întreb de ce ține toporișca, ascunsă sub covor, în dreptul patului. Intuiesc. Cu groază. Nu vorbim despre mâine. Refuz să mă gândesc. Ea știe.

Așteptăm zorii.

Fără s-o spunem.//
Cât îi poți cere vieții? Să te mulțumești cu spontaneitatea ei?Să fii mereu puntea între ceea ce ai și ceea ce-ți dorești?

gaudeamus (igitur)

Într-una din zilele trecute, nu mică mi-a fost mirarea, când, preocupată fiind să găsesc o anume instituție a statului,despre care aveam doar vagi informații, în mulțimea de trecători grăbiți, am zărit ochii albaștri și părul sârmos al profesoarei mele de limbă română contemporană.

Prima oară, după atâția ani, de când am terminat facultatea!

După delicate pupături și  amabilități frumos glăsuite de ambele părți , dumneaei și-a păstrat același simpatic rrr franțuzesc, a acceptat invitația mea  să intrăm în localul de la colțul străzii.

Ne-am așezat la o masă retrasă, cu vedere către porumbeii din piață.

Cam supărată, întrucâtva dumneaei, pentru că a trebuit să se pensioneze, chiar a primit o sumă frumușică, reprezentând , retroactiv, recompensele calculate din septembrie până acum.

 Vorbim noi  una/alta despre colegi de-ai mei,scormonim amintiri dintr-o lume comună,nu este cazul să amintesc acum porecla pe care nu știu cine i-a dat-o, i se potrivea- mănușă, ba uite că am s-o spun că nu mă aude, galina, așa îi spunea toată studențimea,  care o avea  ca profesoară de curs și de seminar...cu o anume notă de umor, dar și de tandrețe.

-Ce copii buni erați voi- inteligenți, muncitori și ascultători! Era o plăcere să vin  la seminar!

 Cum să nu-mi amintesc?

Bineînțeles că o aprob, păstrez și acum  caietele ticsite de  conspecte, nimeni nu îndrăznea  să vină la seminar fără să fi parcurs bibliografia obligatorie, indiferent  câte ore trebuia să  petreacă  în bibliotecă sau în sala de lectură.

N-am uitat gestul leneș, vizibil   calculat, cu care își scotea, din poșetă, caiețelul în care consemna cu exactitate plusurile, dar , mai ales, minusurile  fiecăruia..

Și tot așa, din vorbă în vorbă, îmi spune că, în vară,  la susținerea tezei de absolvire, o tânără- coafură lipicioasă și fustă scurrrtă, scurrrtă ( superlativ absolut!!), întreruptă de un profesor din comisie , pentru a i se cere un nume predicativ,  clipocindu-și genele,  grele de rimel și de nesomn (intelectual), are nemaipomenita inspirație să spună, drept răspuns,  o  maximă  adaptată -noaptea e un sfeșnic bun!..lăsând onorata asistență  ca la dentist..

N-am întrebat ce notă a primit   viitoarea profesoară de limba română..poate că nici nu aș fi amintit momentul , dacă n-am fi discutat,  aseară și astăzi,  despre  biserică. sfeșnic/sfetnic, nici măcar paronime nu sunt..sau??

Trăim în România, țara în care profesorii, mai ales cei tineri,  au salarii foarrrrte mici..

p.s. tu ce zici?