omul descoperă,

 mai devreme sau mai târziu,că el este  grădinarul  șef al sufletului său, regizorul  vieții sale. James Allen, filozof englez

Ca orice îndrăgostit, privea cerul limpede și profund, pe care norii desenaseră vieți înaripate. Din când în când, își cobora privirea spre râu, în  valurile căruia, abia perceptibile, cerul își oglindea îndepărtarea.
Nu mai existau lucruri sau dacă  or fi fost, nu le  simțea.
 Doar ea conta. 

Iubita care întârzia.
O clipă de neatenție și buf! alunecă în râu- albia se lățește,  un val îl înșfacă, el nu știe să înoate, încercaseră ai lui, prin  clasele mici,  să-l trimită, la bazin, cu școala,  un pantof plutește deja, departe, prea  departe, nu mai știe ce e cu el,  zadarnic încearcă  să  se apropie de mal, este departe.
 Un  biet corp cuprins de  spaimă.

Prizonier într-o celulă mișcătoare.
 Fără lanțuri, dar țintuit.
Își adună puterile și strigă, cerând ajutor.
Undeva, nu prea departe, un pescar bătrân își încerca norocul.
- De ce intri în apă, când nu știi să înoți? Nu vezi că  este prea învolburată?
- Salvează-mă, omule,  și promit că n-o să mai   greșesc altădată, strigă tânărul, pentru care norii , și lumina lor, și soarele nu mai contau..
Ca și cum n-ar fi auzit,  bătrânul  și-a văzut de ale sale...
 Câte adevăruri există?