apă ai, inimă n-ai..

Ce este un castel, am aflat pe la  nouă/zece ani.

 Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar  câteva cărți Palatul de argint, Nuielușa de alun, un creion chimic și un pix .

Adevărată comoară ! 

Nu-i așa că  habar nu ai ce este acela un creion chimic?

 Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele.

 În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse  Franța,  ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.

 Și le-am văzut..mi-am închipuit tot felul de povești,  urcând și coborând treptele pe unde  călcaseră  prinți, prințese, regi și  regine.

 Străinii au grijă  să-și înnobileze istoria, să reconstituie  ziduri, palate, temple, băi și bazilici. 

Noi le vizităm. 

O excursie  pe alte meleaguri nu costă deloc puțin. 
Și, fie vorba între noi, nu toate  drumețiile prin istoria altora sunt,  totdeauna, o reușită. //

 

La castel, am ajuns   spre seară.

Ploua mărunt, orașul  purta haina lui  spălată,  presărată cu  flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici  își petreceau  ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță,    bătea clopotul pentru vecernie.

Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era  chemat la luptă contra  unora și altora, își ridica  turlele spre cer. 

Am achitat costul biletului de intrare,  ghid  nu era, așa că fiecare a pornit să cutreiere coridoarele largi, sălile impresionante, temnițele , camerele  de tortură, catacombele  și să-și construiască imagini despre o istorie conservată în memoria zidurilor..

 Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care  străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula,  și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață. 

Castelul a suportat stoic  incendii, un cutremur, atacuri.

Puternic,  neînvins, asemenea  unui  viteaz din poveste, înfruntă timpul.

 Și timpurile.

 Nu voi   intra în detalii de arhitectură, nici  de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.
 

Îmi plac legendele. 

Pe un perete  aflat în fața  fântânii acoperite, situată  nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de  maximă. 

Este  urmarea  unei tragice  întâmplări.

Se povestește că   Domnul  le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.

Turcii au săpat cu disperare ani mulți. 

Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte,  soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de  a-i   duce la îndeplinire cuvântul.

 Tirană, orgolioasă și  neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși  au găsit apă.

 Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.

Peretele castelului păstrează  vocea  durerii lor.
Apă ai, inimă n-ai..//