joi, 19 septembrie 2013

apă ai, inimă n-ai..

Ce este un castel, am aflat pe la  nouă/zece ani.
 Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar  câteva cărți Palatul de argint, Nuielușa de alun, un creion chimic și un pix .
Adevărată comoară ! 
Nu-i așa că  habar nu ai ce este acela un creion chimic?
 Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele.
 În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse  Franța,  ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.
 Și le-am văzut..mi-am închipuit tot felul de povești,  urcând și coborând treptele pe unde  călcaseră  prinți, prințese, regi și  regine.
 Străinii au grijă  să-și înnobileze istoria, să reconstituie  ziduri, palate, temple, băi și bazilici. 
Noi le vizităm. 
O excursie  pe alte meleaguri nu costă deloc puțin. 
Și, fie vorba între noi, nu toate  drumețiile prin istoria altora sunt,  totdeauna, o reușită. //
 
La castel, am ajuns   spre seară.
Ploua mărunt, orașul  purta haina lui  spălată,  presărată cu  flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici  își petreceau  ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță,    bătea clopotul pentru vecernie.
Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era  chemat la luptă contra  unora și altora, își ridica  turlele spre cer. 
Am achitat costul biletului de intrare,  ghid  nu era, așa că fiecare a pornit să cutreiere coridoarele largi, sălile impresionante, temnițele , camerele  de tortură, catacombele  și să-și construiască imagini despre o istorie conservată în memoria zidurilor..
 Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care  străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula,  și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață. 
Castelul a suportat stoic  incendii, un cutremur, atacuri.
Puternic,  neînvins, asemenea  unui  viteaz din poveste, înfruntă timpul.
 Și timpurile.
 Nu voi   intra în detalii de arhitectură, nici  de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.
 
Îmi plac legendele. 
Pe un perete  aflat în fața  fântânii acoperite, situată  nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de  maximă. 
Este  urmarea  unei tragice  întâmplări.
Se povestește că   Domnul  le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.
Turcii au săpat cu disperare ani mulți. 
Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte,  soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de  a-i   duce la îndeplinire cuvântul.
 Tirană, orgolioasă și  neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși  au găsit apă.
 Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.
Peretele castelului păstrează  vocea  durerii lor.
Apă ai, inimă n-ai..//
 

14 comentarii:

  1. un loc în care mi-am tot promis şi eu să ajung. un loc amânat mereu, poate cu tristeţea aceea că noi nu ştim să ne lăudăm cu frumuseţile şi legendele locurilor noastre.
    şi dacă nu ai văzut, îţi recomand cetatea neamţului în hainele ei cele noi. acolo am fost într-o toamnă cu codrii atinşi de rugină, purtând aceeaşi bucurie şi tristeţe. bucurie în faţa frumosului, tristeţea că nu ştim să o preţuim.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă psi,

    Că istoria noastră nu este cu nimic mai prejos decât altora, că avem frumuseți cu care Dumnezeu ne-a dăruit cu marea lui generozitate,acestea nu sunt noutăți.
    Altceva ne lipsește. Știm noi bine ce..

    Am fost în Moldova! De două ori!! Cum m-aș fi putut lipsi de a cunoaște locuri atât de încărcate de istorie?
    Iată-
    http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/03/intre-doua-lumi.html

    RăspundețiȘtergere
  3. Cand mor suflete langa noi...crezi ca asta conteaza!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am vizitat castelul acesa si acum mi-ai deschis pofta de a-l vizita. Maretia acestui edificiu a razbit peste ani iar legendele plutesc peste el, dandu-i un farmec aparte. Marturisesc ca nu auzisem de legenda aceasta. ”Apa ai, inima n-ai!”

    RăspundețiȘtergere
  5. Merită să-l vezi! Categoric!
    Comparându-l cu alte vestigii gotice , văzute pe la alții, zău că este o bijuterie! păcat că se vorbește prea puțin despre el, ca și despre istoria noastră, de altfel.
    Legendele?? ar trebui culese, avem atâtea! una mai frumoasă decât alta.
    Mare păcat că ne hrănim sufletele cu lucruri greu de suportat, când trecutul nostru este martorul unor vremuri strălucite!

    RăspundețiȘtergere
  6. Noua ne revine datoria si cinstea sa le scoatem la lumina si sa le transmitem mai departe.

    RăspundețiȘtergere
  7. Condiția de bază este să le cunoaștem!
    adică să le vedem!

    RăspundețiȘtergere
  8. Am vizitat şi eu, doamna Gina, Castelul din Carpaţi, de câteva ori în copilăria mea. Sora mai mare a mamei mele, locuia în Hunedoara, din păcate, dânsa nu mai trăieşte, însă am trei verişori care locuiesc acolo chiar şi acum, unul dintre ei are casă chiar pe strada care duce la castel. De câţiva ani nu am mai mers la ei ne întâlnim doar la evenimentele speciale din familie.
    Ce vreau să spun, ghid nici atunci nu era, şi din câte ne povestiţi prea multe îmbunătăţiri nu sau adus în ceea ce priveşte organizarea, a rămas doar taxatoarea.
    Îmi amintesc doar la fântână, mătuşa ne-a dat bănuţi şi ne-a spus să închidem ochii şi să ne punem o dorinţă, iar noi naivii am crezut că ni se va îndeplini!
    Mi-e dor să revăd castelul, sper ca într-o zi dorinţa mi se va împlini.
    Vă îmbrăţişez cu mult drag, doamna Gina! :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Dincolo de imperfecțiunile organizatorice, castelul este o bijuterie arhitectonică,o zidire măreață, care creează o imagine realistă a ceea ce suntem noi ca neam. Cu nimic mai prejos în fața altora.

    Gânduri bune, fată dragă!

    RăspundețiȘtergere
  10. Sunt zeci de ruine de castele pe aici, prin Irlanda, si sunt trecute, in toate ghidurile, drept puncte de atractie. Cumva, toate ruinele seamana intre ele, doar pretul biletului variaza.
    In ceea ce priveste Romania, bine ca il avem pe Dracula. Dar, din cate am inteles, nici macar legenda asta n-o speculam cum se cuvine. Asta e, ne mai trebuie timp, probabil.

    RăspundețiȘtergere
  11. Dragă Gabriela,

    M-am întristat, după ce am văzut ce bijuterie este acest castel și cât de puține se știu despre el.
    În Portugalia, nu-mi amintesc acum localitatea, pentru 8 euro, am văzut niște pietroaie, printre care creșteau mărăcini.
    Mă rog, mărăcini de la marginea lumii.
    E ceva, nu?

    RăspundețiȘtergere
  12. Mai erau doar 80 de km si ajungeai la mine.Pacat ca viata mi-a oferit cateva saptamani in care n-am putut sa te urmaresc,deci sa te invit si pe la poalele unor munti blanzi ca niste dealuri,intr-un satuc uitat parca de timp,linistit si primitor.Ramane pe alta data invitatia!

    RăspundețiȘtergere
  13. Draga de tine!!
    Știi că m-am gândit??Ești o drăguță, Angi!

    Să fiți sănătoși, să vă vindecați suflețele și vedem noi!
    Pupici și multă sănătate!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.