inima fiecărui om

 este ca o fântână. Nimeni nu știe ce zace în adâncuri. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies , din când în când, la suprafață.
Haruki Murakami, scriitor japonez.

Ochi limpezi, popas și răcoare,   la  marginea pădurii, în preajma bisericilor, la răscruce de căi, în plină câmpie, pârjolită de soare, cu lanț sau cu lumânare, cumpănă și greutăți.
În cui, la vedere, o căniță,  pentru călătorul ostenit de căutări. Alături, un jgheab, pentru animale.
 Fântânile!
Sună atât de blând!
Tulburător și profund!//
Pe atunci nu se vorbea de apă minerală sau plată. Nici că trebuie să consumi doi litri pe zi, ca să  reziști în fața vieții.

Pietre la rinichi, boli de ficat?

Se murea de bătrânețe.//

Lumea a evoluat. Câmpul și-a schimbat  în  fel și chip hotarul, stăpânii,  vecinii. 

Pădurile își caută foșnetul pe hartă.

A sporit setea. 

Tot mai multe răscruci.

Au secat fântânile.

Și-au uscat  clipocitul în vaduri ciobite. Le-a acoperit uitarea. .

Nimic nu se oferă.

Totul costă.//

Oglinda din adânc,

de Lucian Blaga//

Când mă privesc într-o fântână/

mă văd cu-adevărat în zi /

aşa cum sunt

şi-am fost şi-oi fi.„

În seceta iernii ce-și caută albul, simți dor de izvorul născător de fântâni?