la plural

Orice lucru se poate transforma în opusul său.  Octavian Paler

Aparent, avem multe în comun. În realitate, suntem unici.

Mă regăsesc, cu toată ființa,  în combinări , mereu proaspete noi, copiii,/ noi, liceenii/ , noi, studenții.
Într-o iubire care se reinventează.  Cred în ele, în reprezentările din spatele cuvintelor.

Pentru că  în vremea acelei vârste eram egali.

Aveam vise, idealuri, speranțe. Credeam în ele. În frumusețea lor. Fără invidie.

Nu cred,  am mai spus-o, în sintagme ca noi, profesorii..De ce? Simplu-fiecare este un anumit profesor, nu  se identifică, nicidecum, cu altul. Oricât de bine ar mima.

Și mai greu îmi vine să cred în  sintagmă, proverbială, de ceva timp, noi, pensionarii.

Sub umbra/umbrela acestei formulări, se bulucesc nenumărate și diverse  determinări, stări, expertize, situații, cauze, scopuri ( unii  chiar le confundă , la cauze și scopuri mă refer) .

Și dacă nu accept pluralul  noi, pensionarii, mult mai greu îmi este să accept cuvântul pensie și situația  socială pe care o reprezintă.

Nu din orgoliul de a ocoli o realitate, ci  din cauza percepției pe care  mulți o au ,  neînțelegând cum este să ajungi ca, în loc să fii retribuit să ți se dea . 

Bine ar fi , dacă  biologic și spiritual,  toți  ar prinde  șansa.

Că este o vorbă- ce sunteți voi eu am fost!   nu  este valabilă, obligatoriu,  și reciproca.

 Două domnișoare din spațiul acesta  în care ne intersectăm- cu una dintre ele chiar fac schimb de opinii-detestă  pensionarii.  Le-au declarat război.

Cred  că revolta fetelor are legătură cu jalea  instalată , de o bună bucată de vreme, pe  figurile lucrătorilor din   presă, televiziuni, politică, care nu se mai opresc , plângându-i pe  bieții pensionari .

Să fim serioși!

Nu sunt toți bieți, nici nu cred că persoanele  care scriu/vorbesc/deplâng sau își șterg lacrimi imaginare din colțul ochiului, când vorbesc  așa, chiar speră să fie crezute.

Domnișoarele  îi urăsc pe  medicii, profesorii, funcționarii ajunși la vârsta  când primesc bani, fără să mai muncească, din motive diferite.

Prima, pentru că  zilnic se împiedică de bătrâni, la tot pasul :în autobuz, pe stradă, în parc, în trenuri, pe trotuar, pe trecerea de pietoni.

 Mă întreb cum ar fi  dacă i-ar întâlni în  vreo discotecă..

Cealaltă domnișoară-   are vreo 24/25 de ani- (re)trăiește niște frustrări din liceu.

Chiar o înțeleg.

În fața copiilor, esențial   nu  este  să demonstrezi că  tu , profesorul, ești tobă de carte,  nici că poți să tai și să spânzuri, pentru că ai catalogul și stiloul sau  că, în orice clipă, poți  să-l faci praf  pe el, elevul.

Este mult mai complicat- trebuie să placi, să atragi, să știi carte, dar să te faci înțeles, să -i stimulezi atenția, gândirea, creativitatea.

Nu râsul. Nici plânsul.

De aceea, nu sunt de acord cu persoanele care, odată ajunse la vârsta cu pricina, insistă să rămână la catedră, în sala de operații,  pe scenă, chiar dacă mâna tremură, picioarele o iau anapoda, kilogramele apasă necruțător, vorbele șuieră. 

Sigur, totdeauna,  există excepții, mai ales , în lumea  artistică.

Ce nu accept ,însă, în atitudinea acestor  domnișoare bosumflate și a multor alți tineri, este atitudinea. 
Nu au dreptul să vorbească urât despre o categorie socială, despre o etapă a vieții , căreia  nu-i cunosc complexitatea, pentru că nu au cum. N-au trăit-o.

Le doresc  să  atingă frumusețea și  înțelepciunea  acestei vârste și,  aici  sau altundeva, să poată   vorbi cândva sine ira et studio.
p.s din muzica anilor, când noi, tinerii  de atunci, atingeam speranțele cu fruntea.



Nu știam că muzica , pentru mine, se va numi Andre Rieu.