oglinda din adânc

 motto:fiecare își are fântâna lui în care își caută  cerul sufletului

Pe la răscruci, la margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână. De piatră, cu lanț sau lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...// 

Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună.  Cea dintâi era în mijlocul  grădiniței cu flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și, după o vreme, fântâna a secat. 

Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.

Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.

Văd rar fântâna.

Cu ochii copilului care am fost.Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.

Nici că trebuie sa consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .

Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.

Totul costă.
Oglinda din adânc, de Lucian Blaga

Când mă privesc într-o fântână/
mă văd cu-adevărat în zi /
aşa cum sunt
şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână/
ghicesc în faţa mea bătrână/
cum ceruri
şi pământ se-ngână./
Când mă privesc într-o fântână/
Ştiu/
că-n adâncuri foste mume/
îmi ţin oglindă, ochi de lume./
Când mă privesc într-o fântână/
îmi văd şi soarta,/
uit de nume.

pentru ce am muncit ca un prost?

Ocrotit de culmi verzi, domoale, orașul își povestește  cuminte istoria, în turle,  zidiri, înscrisuri.

Fântâna  și-a învălmășit   susurul  printre  măsuțele cu suveniruri, fuste crețe,  galbeni în cozi  năclăite, ochi iscoditori.//

 Agățate  de  un grilaj  delicat, în ghivece- surori, orhideele își răsfață  noblețea  în  aerul cad al zilei. 

În jur de  o sută.

 Aleea  duce către una dintre  intrări.

Casa, ce casă? bloc, printre  blocuri.

 De ce  au   ridicat-o taman aici, îmi vine  în minte,  cum de ce?  curte bogată,  grădină până către liziera pădurii.

Uite că  asta nu ne-a spus, dar am eu așa o   convingere   că și pădurea   face parte din titlu.//

Ca elev, avea o mare spaimă de matematică,  într-un fel, era justificată,  toți  se temeau de  profesorul  mereu nemulțumit. 
Pe el îl ironiza de fiecare dată,  bine că  erau în ultimul an de profesională. 

S-au dus care încotro,  nu s-au întâlnit niciodată, alte vremuri.

Într-o zi, i-a apărut poza în ziar- ce familie,  ce realizări, copii licențiați,  cabinete de avocatură.//

 El,  bătrân de acum, preot.//

Trei autoturisme, parcate rebel  pe iarbă tunsă milimetric, așteaptă până după prânz.

Din pridvorul   casei- bloc,  mobilat ca în Neckermann, aș fi spus  cu  niște ani mai devreme,  privirea se pierde printre straturi  de legume,  trandafiri parfumați, tufe de levănțică.

În zare,  strălucitoare, pădurea...//

Cam  prea durduliu, Sfinția Sa își monitorizează , după ceas,   tensiunea  neastâmpărată.

Întreb de o colegă, o cunoștință comună.

-Doamnă, ei  sunt mult mai bogați decât noi, ați văzut șiru ăla mare de cofetării? sunt ale lor,  le-a mers mintea, domle.

Soarele arde.. egal pentru toți.//

Îmi vine în minte numele unei nuvele , de Alexandru Odobescu-Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna .sper să nu fi greșit, nu vreau  să caut  pe net, în bibliotecă mi-ar fi greu..cred că finalul suna cam așa
Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?

O mai știi?

când trecerea

se adună printre rânduri de file  răvășite ...

Două surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena,  cea frumoasă dintre ele,  a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.

 L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .

   Și-a ținut  în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie, de nuc, a păstrat  costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile  au  brodat contururi. Mereu mai mari.

  Prin casa lor, au trecut destui  pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un  doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.

Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și  bijuteriile. 
 Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite.  Doar ele și poveștile lor, peste care  vremea și-a țesut cuminte cursul.

S-au adunat ani mulți, aproape că  și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.

Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți  de văr de-al doilea.//

În trecere, zăream  adesea, un colț din casa  înconjurată de meri și pruni . 

Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă  liniștea  serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își  cântă , nestingherită,  trilul ei , indiferentă la treburile omului..//

 Sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și  m-am apropiat. //

Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau  femei de lume,  făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine...

Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate,  geamuri murdare, fulgi de perne  împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada  Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge  varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. 

În holul, altădată  luminat de un rând mare de ferestre,  o perdea  croșetată, înnegrită  de   vreme,  ține  marginea  pânzei unui păianjen neobosit.

 Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici  de buzunar pătrunde în  fire slabe, mă obișnuiesc repede  cu locul: un război de țesut, ițe și fire  risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în  toate mărimile,  un coș mare, haine în  culoarea  întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi  căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. //

În curte, soarele trimite raze  calde. 

Seacă, fântâna  nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat,  un câine.

-Este de pripas, tot e bine că păzește și el  curtea.

Pe crengi bătrâne de prun, flori albe  sclipesc în lumina  zilei.

 Iarba se apleacă în mișcarea  lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea,  tinerețea  nu are bătrânețe...

inima fiecărui om

 este ca o fântână. Nimeni nu știe ce zace în adâncuri. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies , din când în când, la suprafață.
Haruki Murakami, scriitor japonez.

Ochi limpezi, popas și răcoare,   la  marginea pădurii, în preajma bisericilor, la răscruce de căi, în plină câmpie, pârjolită de soare, cu lanț sau cu lumânare, cumpănă și greutăți.
În cui, la vedere, o căniță,  pentru călătorul ostenit de căutări. Alături, un jgheab, pentru animale.
 Fântânile!
Sună atât de blând!
Tulburător și profund!//
Pe atunci nu se vorbea de apă minerală sau plată. Nici că trebuie să consumi doi litri pe zi, ca să  reziști în fața vieții.

Pietre la rinichi, boli de ficat?

Se murea de bătrânețe.//

Lumea a evoluat. Câmpul și-a schimbat  în  fel și chip hotarul, stăpânii,  vecinii. 

Pădurile își caută foșnetul pe hartă.

A sporit setea. 

Tot mai multe răscruci.

Au secat fântânile.

Și-au uscat  clipocitul în vaduri ciobite. Le-a acoperit uitarea. .

Nimic nu se oferă.

Totul costă.//

Oglinda din adânc,

de Lucian Blaga//

Când mă privesc într-o fântână/

mă văd cu-adevărat în zi /

aşa cum sunt

şi-am fost şi-oi fi.„

În seceta iernii ce-și caută albul, simți dor de izvorul născător de fântâni?