geografia

 face istoria. Napoleon

Vacanța mea și-a desenat singură  conturul: două încărcate drumeții transilvane, în care sentimente,  gânduri, visuri, idei   s-au întrepătruns de la  sine; înlănțuiri de lucruri concrete, luate laolaltă,  separate totuși ,nici eu nu   știu cum.

 Totul  s-a  contopit  în tot,  croindu-și  drum  aievea.

Transilvania  de la sud  până  sus   de tot, unde  se agață harta  în cui-  locuri, oameni, priveliști,  două secvențe  de  viață autentică, niciodată  ruptă  de   atingerea  întâlnirii cu  ceilalți , bucurii  și mirări, clipa de zi, clipa  de noapte,  lumea așa cum o văd eu,  comună, și totuși, mult  diferită   de felul   în care o  văd  alții.

 Lumea   împânzită  de  vise  și  visuri,  lumea   lipită  de văzul ,  de  auzul meu.

Un  drum spre Transilvania   trece, se oprește, mereu doar cât ai clipi, prin Sibiu.
Cât să poți gusta din farmecul unuia dintre cele șapte  importante cetăți medievale ale Transilvaniei, când  ți se cere să nu întârzii un minut din   mai puțin  de patruzeci și când-doar el știe de ce - aparatul de fotografiat  pune bețe în roate...
Elegant, liniștit, ales parcă  să-ți odihnească ochiul și gândurile, joc de șah cu  nenumărate combinații, discretă împletire de vechi și   nou, mărețe zidiri trainice, turnuri sclipind în soare, statuia lui Gheorghe Lazăr, scrutând  protector veacurile, străduțe cu flori la ferestre,  mulți  trecători vorbitori de germană, lipsiți  parcă de griji, terase cochete,  (am  sorbit în fugă cel mai  aromat și consistent  suc proaspăt, prilej  de  a o  ruga pe chelneriță să imortalizeze clipa) așa l-am zărit  la  capătul  celei de-a  doua părți din  odiseea mea transilvană a lui 2014.
Hotărâm  să găsim o zi/ două,  când să vedem, în  pas lejer  Sibiul, încercând  să-i descifrăm   sufletul în exprimarea lui elevat spirituală.

trecutul s-a întors acasă!

Am  fost în Sibiu, de câteva ori, mai mult în trecere. Mereu am regretat că  nu m-am oprit pentru câteva zile.

 Astăzi, o prietenă, întoarsă  din  zona  în care și-a petrecut  două săptămâni  de vacanță, mi-a trimis un mail. 

Și o însemnare.

O poezie, pe care a descoperit-o la intrarea în  biserica Sădinca.
Am  căutat  informații și ce am aflat m-a pus pe gânduri. //
 Locul are o poveste  tulburătoare: în urmă cu mai bine de treizeci de ani, sătenii au fost anunțați că a sosit vremea  modernizării, iar  așezarea lor va fi  demolată.
 Ei vor fi strămutați. 
Pe atunci, Sadinca era un sat frumos, cu gospodari  harnici și iubitori ai tradițiilor  moștenite din moși strămoși. Creșteau acolo cele mai nobile  vii din Transilvania .
Lumea era bună , frumoasă și  liniștită.
Vestea  i-a cutremurat pe toți.
Neavând  nicio scăpare, oamenii și-au dărâmat, cu propriile lor mâini, casele. Unii  au adunat cărămidă cu cărămidă . Le-au încărcat  cum au putut, în căruțe, camioane, remorci.  
Au luat-o de la capăt, zidindu-și case în apropierea orașului.
Drama acestor oameni  s-a adâncit, pentru că sistematizarea  s-a oprit.
 Viața lor s-a împrăștiat în  cele patru zări.//
Părintele Arsenie Boca i-a  prezis unui  copil  ardelean, care tocmai împlinea zece ani, că se va face călugăr . Și va construi o mânăstire.
Monahul David și-a adus satul înapoi, înălțând,  pe locul așezării bunilor săi,  schitul Sădinca.//

Un lung tren ne pare viata. Ne trezim in el mergand, Fara sa ne dam noi seama, Unde ne-am suit si cand. Fericirile sunt halte, Unde stam cat un minut, Pana bine ne dam seama, Suna, pleaca, a trecut. Iar durerile sunt statii Lungi, de nu se mai sfarsesc Si in ciuda noastra parca, Tot mai multe se ivesc. Arzatori de nerabdare, Inainte tot privim, Sa ajungem mai degraba La vreo tinta ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe si dureri, Noi traim hraniti de visuri Si-nsetati dupa placeri. Multi copii voiosi se urca. Cati in drum n-am intilnit, Iar cate un batran coboara, Trist si frant, sau istovit. Vine-odata insa vremea, Sa ne coboram si noi. Ce n-am da atunci o clipa, Sa ne-ntoarcem inapoi? Dar pe cand, privind in urma, Plangem timpul ce-a trecut, Suna goarne VESNICIEI:  Am trait si n-am stiut .// cât învățăm din ce aflăm? ascultă, te rog, și muzica-

dacă, încă, n-ai aflat

 ce și cum, citește aici

dincolo de laudă,

tainele se spun în pilde.

 după Arsenie Boca,  părintele  de la mănăstirea Prislop.//

A fost  o vreme, când erau zei. Doar ei.

Când a venit timpul  făpturilor muritoare, plăsmuite din lut , unele au primit  putere, cele slabe, dăruite cu îndemânare, au fost lăsate  fără iuțeală, altele au fost înarmate în tot felul, multe au primit firi  temătoare, sfioase . 

Ei! s-a făcut o împărțeală dreaptă.

Între toate, omul, gol,  desculț și neînarmat,  a primit multe haruri- să se descurce  în viață, să construiască,  să-i cinstească pe zei, să le înalțe statui, să vorbească, să cânte, să picteze, să vâneze, să râdă, să plângă, să se adune, să-și dea cu părerea. Cum fac și eu acum, mai ales.

 Lipsit de invidie, Demiurgul a vrut ca întreg universul să fie armonic.

Să-i semene.

De aceea, a pus spirit în sufletul omului, și sufletul l-a pus în trup. Cam asta înțelegeam eu , când am citit Miturile lui Platon. 

Se întâmpla acum vreo zece ani.

De atunci, alte și alte cărți am citit, am vorbit cu unii și cu alții, m-am dus încoace și încolo.//

 Deunăzi, cineva, mai în glumă, mai în serios, îmi  spunea că prea departe a trebuit să merg, spre a putea găsi locuri  speciale, de ce , adică doar pe la alții să credem că sunt?

  Am primit o provocare de a porni la drum sâmbătă , cu noaptea în cap, chiar  acum când vara/toamnă,  cu sandale și  batic de foaie verde , ar fi recunoscut spășită că a venit vremea toamnei,   cu săgeți în tolba umedă.

Chiar dacă!!!

Două zile de mers!

Ceva temeri am avut, dar, când am aflat itinerarul- mănăstirea Prislop, Afteia, Strungari- Sfântul Ioan Botezătorul,  Schitul Sibiel, Mănăstirea Sfânta Treime de la Orlat, biserica și Muzeul parohial de icoane pe sticlă  preot Zosim Oancea, de la Sibiel, am spus repede- da!

Două zile de toamnă în inima Ardealului!

Oameni, locuri, drumuri, păduri nesfârșite,  sate , câmpii prea puțin lucrate, sărăcie, dar și multă frumusețe,  cerul,  schituri, mănăstiri,  măicuțe, călugări, destine adunate după cine ce știe ce legi nescrise, muncă neobosită,  greutăți pentru  cât poate suporta un suflet tăinuit într-un trup.
O lume ale cărei taine nu le poți desluși doar văzând-o.

 La mormântul  Sfântului Arsenie Boca, acoperit de o mare de crini, crizanteme și trandafiri, între  perdeaua  brazilor ce se înclină în unduiri de verde intens și albastrul liniștitor al cerului de octombrie, lumea se perindă cuminte, cere sfântului izbăvire, se roagă în genunchi, urcă la peștera în care  el și-a căutat odihna.

O pace care vine din adâncuri!

Mănăstirea Prislop- splendidă așezare, la răscruce de căi-  foșnește pădurea,  își mângâie brazii măreția, susură molcom un izvoraș, plesnesc în coajă nucile, se stinge treptat verdele ierbii.

Lume multă, foarte multă- copii, femei, bărbați, români de prin toate colțurile țării, străini, un francez nu mai prididește privind picturile pe sticlă ale părintelui Arsenie Boca.

 Drumul îngust, cât cu greu încap, pe la ocoluri,  două mașini,  șerpuiește prin locuri desfundate, la dreapta prăpastie, la stânga la fel. Se  întunecă devreme.

De după deal se zăresc turlele Mânăstirii  Afteia, călugării sunt la slujbă, intrăm, ce picturi extraordinare! un candelabru uriaș, nu se găsesc pliante, nu-i nimic, mai citim de pe unde găsim. 

Ieșim din nou în cărarea ceva mai darnică. 

Șoferul conduce atent, plouă mărunt,  case sărăcuțe, ciobani - Strungari-  ghidul tace, poate ne povestește mâine,  ne oprim în fața mânăstirii cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

17 măicuțe muncesc bărbătește, luptă cu necazurile, nu se plâng,  cos,  zidesc, cosesc, ară, se roagă, brodează, gătesc, citesc, privesc cerul, adună fructe, pregătesc mesele, plătesc dări, achită facturi, fiecare  știe ce are de făcut, îngrijesc două vaci, tot atâtea capre- câteva măicuțe sunt mai firave, au nevoie  să se hrănească mai bine,  cântă  ca într-un ciripit de ciocârlii.

Ei, nimic nu este întâmplător, mă gândeam să nu spun, dar prea  au toate un rost.

Colega  mea îndrăznește să oprească o măicuță  din cale- aveți, cumva idee de..și spune un nume, a fost eleva mea, am auzit că ar fi călugăriță..îmbrățișări, lacrimi, or fi tristețe, or fi de bucurie.

Da, e mic pământul, maica stareță, eleva de odinioară, studenta eminentă, acolo între munți,  pe  coama muntelui- un sat de oameni fără căpătâi- fură, dau năvală, în partea cealaltă- vânturile iernii, puhoaie primăvara.

 Vieți, destine, în marea, incerta zbatere a vremii.

 O noapte scurtă, noaptea ploii de stele, slujbă până dincolo mult de miezul nopții, la patru bate toaca, la opt și jumătate începe slujba de duminică.

 Prânz cald,   mâncare naturală, simplă și gustoasă, rămas bun!

 Este toamnă. Plouă măcănește.

Drum greu, picături mari, repezi, câte un colț de luminiș,  sate mici, sate mari,  case vechi, case  noi, localnicii s-au mai întors de pe alte meleaguri.

 După Orlați, oprire la Sibiel.

În spațiu- acesta de-amintire

Învie chipuri de părinți,

Vezi Neamul nostru –în uimire-

O stâncă de eroi și sfinți. Dr. Vasile Iacob .

30 de km. de Sibiu, 5 km în amonte de satul Cibiel, în Munții Cindrel.

 Fă-ți timp și vizitează muzeul Preot Zosim Oancea,   în care se adună bogăție de  obiecte specifice zonei , icoane pe sticlă, ouă încondeiate, cuverturi, haine, fotografii . 

La Sibiu, coboară seara. Străzile sunt pustii. Plouă.
 Scurtă vizită în Mitropolie.

Lume multă, dacă te gândești la vremea arțăgoasă!

Trebuie să revin!//

Afară, lumea   își trăiește agitația.
La ieșirea din oraș,  un  groaznic accident ne ține  cam un ceas pe loc.

p.s. dacă ai vreme, mergi și vezi Ardealul!
nu vei regreta!