dincolo de laudă,

tainele se spun în pilde.

 după Arsenie Boca,  părintele  de la mănăstirea Prislop.//

A fost  o vreme, când erau zei. Doar ei.

Când a venit timpul  făpturilor muritoare, plăsmuite din lut , unele au primit  putere, cele slabe, dăruite cu îndemânare, au fost lăsate  fără iuțeală, altele au fost înarmate în tot felul, multe au primit firi  temătoare, sfioase . 

Ei! s-a făcut o împărțeală dreaptă.

Între toate, omul, gol,  desculț și neînarmat,  a primit multe haruri- să se descurce  în viață, să construiască,  să-i cinstească pe zei, să le înalțe statui, să vorbească, să cânte, să picteze, să vâneze, să râdă, să plângă, să se adune, să-și dea cu părerea. Cum fac și eu acum, mai ales.

 Lipsit de invidie, Demiurgul a vrut ca întreg universul să fie armonic.

Să-i semene.

De aceea, a pus spirit în sufletul omului, și sufletul l-a pus în trup. Cam asta înțelegeam eu , când am citit Miturile lui Platon. 

Se întâmpla acum vreo zece ani.

De atunci, alte și alte cărți am citit, am vorbit cu unii și cu alții, m-am dus încoace și încolo.//

 Deunăzi, cineva, mai în glumă, mai în serios, îmi  spunea că prea departe a trebuit să merg, spre a putea găsi locuri  speciale, de ce , adică doar pe la alții să credem că sunt?

  Am primit o provocare de a porni la drum sâmbătă , cu noaptea în cap, chiar  acum când vara/toamnă,  cu sandale și  batic de foaie verde , ar fi recunoscut spășită că a venit vremea toamnei,   cu săgeți în tolba umedă.

Chiar dacă!!!

Două zile de mers!

Ceva temeri am avut, dar, când am aflat itinerarul- mănăstirea Prislop, Afteia, Strungari- Sfântul Ioan Botezătorul,  Schitul Sibiel, Mănăstirea Sfânta Treime de la Orlat, biserica și Muzeul parohial de icoane pe sticlă  preot Zosim Oancea, de la Sibiel, am spus repede- da!

Două zile de toamnă în inima Ardealului!

Oameni, locuri, drumuri, păduri nesfârșite,  sate , câmpii prea puțin lucrate, sărăcie, dar și multă frumusețe,  cerul,  schituri, mănăstiri,  măicuțe, călugări, destine adunate după cine ce știe ce legi nescrise, muncă neobosită,  greutăți pentru  cât poate suporta un suflet tăinuit într-un trup.
O lume ale cărei taine nu le poți desluși doar văzând-o.

 La mormântul  Sfântului Arsenie Boca, acoperit de o mare de crini, crizanteme și trandafiri, între  perdeaua  brazilor ce se înclină în unduiri de verde intens și albastrul liniștitor al cerului de octombrie, lumea se perindă cuminte, cere sfântului izbăvire, se roagă în genunchi, urcă la peștera în care  el și-a căutat odihna.

O pace care vine din adâncuri!

Mănăstirea Prislop- splendidă așezare, la răscruce de căi-  foșnește pădurea,  își mângâie brazii măreția, susură molcom un izvoraș, plesnesc în coajă nucile, se stinge treptat verdele ierbii.

Lume multă, foarte multă- copii, femei, bărbați, români de prin toate colțurile țării, străini, un francez nu mai prididește privind picturile pe sticlă ale părintelui Arsenie Boca.

 Drumul îngust, cât cu greu încap, pe la ocoluri,  două mașini,  șerpuiește prin locuri desfundate, la dreapta prăpastie, la stânga la fel. Se  întunecă devreme.

De după deal se zăresc turlele Mânăstirii  Afteia, călugării sunt la slujbă, intrăm, ce picturi extraordinare! un candelabru uriaș, nu se găsesc pliante, nu-i nimic, mai citim de pe unde găsim. 

Ieșim din nou în cărarea ceva mai darnică. 

Șoferul conduce atent, plouă mărunt,  case sărăcuțe, ciobani - Strungari-  ghidul tace, poate ne povestește mâine,  ne oprim în fața mânăstirii cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

17 măicuțe muncesc bărbătește, luptă cu necazurile, nu se plâng,  cos,  zidesc, cosesc, ară, se roagă, brodează, gătesc, citesc, privesc cerul, adună fructe, pregătesc mesele, plătesc dări, achită facturi, fiecare  știe ce are de făcut, îngrijesc două vaci, tot atâtea capre- câteva măicuțe sunt mai firave, au nevoie  să se hrănească mai bine,  cântă  ca într-un ciripit de ciocârlii.

Ei, nimic nu este întâmplător, mă gândeam să nu spun, dar prea  au toate un rost.

Colega  mea îndrăznește să oprească o măicuță  din cale- aveți, cumva idee de..și spune un nume, a fost eleva mea, am auzit că ar fi călugăriță..îmbrățișări, lacrimi, or fi tristețe, or fi de bucurie.

Da, e mic pământul, maica stareță, eleva de odinioară, studenta eminentă, acolo între munți,  pe  coama muntelui- un sat de oameni fără căpătâi- fură, dau năvală, în partea cealaltă- vânturile iernii, puhoaie primăvara.

 Vieți, destine, în marea, incerta zbatere a vremii.

 O noapte scurtă, noaptea ploii de stele, slujbă până dincolo mult de miezul nopții, la patru bate toaca, la opt și jumătate începe slujba de duminică.

 Prânz cald,   mâncare naturală, simplă și gustoasă, rămas bun!

 Este toamnă. Plouă măcănește.

Drum greu, picături mari, repezi, câte un colț de luminiș,  sate mici, sate mari,  case vechi, case  noi, localnicii s-au mai întors de pe alte meleaguri.

 După Orlați, oprire la Sibiel.

În spațiu- acesta de-amintire

Învie chipuri de părinți,

Vezi Neamul nostru –în uimire-

O stâncă de eroi și sfinți. Dr. Vasile Iacob .

30 de km. de Sibiu, 5 km în amonte de satul Cibiel, în Munții Cindrel.

 Fă-ți timp și vizitează muzeul Preot Zosim Oancea,   în care se adună bogăție de  obiecte specifice zonei , icoane pe sticlă, ouă încondeiate, cuverturi, haine, fotografii . 

La Sibiu, coboară seara. Străzile sunt pustii. Plouă.
 Scurtă vizită în Mitropolie.

Lume multă, dacă te gândești la vremea arțăgoasă!

Trebuie să revin!//

Afară, lumea   își trăiește agitația.
La ieșirea din oraș,  un  groaznic accident ne ține  cam un ceas pe loc.

p.s. dacă ai vreme, mergi și vezi Ardealul!
nu vei regreta!