să nu gândiți

 niciodată  că după moarte veți moșteni împărăția pe care  n-ați trăit-o  încă pe pământ. Arsenie Boca

Că se răsfață pe o jumătate de lună, că durează  doar o zi, de dimineață până seara târziu, orice excursie este,  până la urmă, opțiunea fiecăruia.

Îmi plac  excursiile!

Bineînțeles că îmi plac cele bine organizate, dar nu toate sunt la fel, deși, dacă îți asumi rolul de conducător și pretinzi  și  o sumă deloc de  neglijat, ar trebui să-i faci pe oameni să-ți fie recunoscători. Sau să povestească frumos..

Nu insist asupra acestor detalii.

Vorba este că, ademenită de  prietenele mele, duminică în zori- dormeau liniștiți și maidanezii, la care m-am tot  gândit cu groază- m-am prezentat  la locul de întâlnire, chiar ceva  mai devreme. 
Cum niciodată socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, locurile care ne reveneau erau în spatele autocarului, ghida, o tipă  arțăgoasă, deși voia să pară evlavioasă, nu prea ne-a convins că  are aplecări   dintre cele cucernice, mai ales că a uitat să ne  elibereze chitanță pentru  suma  primită cu vreo două săptămâni înainte.

Cu chiu , cu vai,  autocarul a pornit cu mai bine de o jumătate de ceas întârziere, că de, ăștia suntem noi, n-o să învățăm punctualitatea, cum nici caii bătrâni nu învață să meargă în buiestru.

Satele argeșene  au primit baia de sâmbătă seara, drumul este curat, au înflorit livezile, râd printre uluci bujorii bucălați în toate culorile, picură frumos, ca-ntr-o zi de sărbătoare.
 Autocarul  mângâie panglica  șoselei, se ivesc  semețe coamele  verzi ale munților, Jiul taie  Merdionalii între Parâng și Retezat,  intrăm în defileu, râul se face un firicel,  verdeața inundă locurile, șoseaua paralelă cu apa lui taie maluri în piatră, păduri bogate de  foioase  acoperă stâncile.

 Ajungem la mănăstireaLainici. Frumoasă zidire!
 Slujbă pe măsură, primim mir, ouă roșii și cozonac, oamenii  te privesc în ochi când spun Hristos a Înviat!
Ne închinăm la  Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, cumpărăm  suveniruri.
 Priviri de bun- rămas ..

 Caldă și frumoasă pace se revarsă peste  oameni și locuri.

 Aici se ascundea Tudor Vladimirescu , ne amintește vocea  ghidei, oricum, o să citesc acasă ..uite aici-.

Ne încadrăm pe șoseaua încă paralelă cu Jiul,  drumul coboară  și urcă, plouă mărunt, munții mângâie norii,  Jiul își tot șopotește povestea, ador peisajul verde, galben curat, a fugit soarele, norii se adună, o răpăială  încețoșează  totul, ne apropiem de Petroșani.
Peisajul se schimbă, orașul pare amorțit, au dispărut culorile,  mici pete verzui  se strecoară pe lângă balcoane  vechi,   murdare,   ferestre  sparte,  străduțe obosite.
Parcă timpul s-a oprit.
 Obosită așezare..

Coborâm  în Depresiunea Hațegului, pe valea Sreiului. 
Covoare de verde curat, drum liniștit, case  vechi, case noi,  răpăie ploaia, popas forțat, prea multe mașini. 
Ajungem la Prislop.

Se revarsă iarăși norii, râde  știrb soarele, mulțimea se împrăștie, cătă lume! Toate

vârstele urcă spre mormântul  mereu amintitului cu speranță Arsenie Boca. Brazii se leagănă  ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței, 

  Mulțime de flori,  o mare de crini imperiali,  bujori, garoafe,  ciclame.

Lumea așteaptă   tăcută,  îți umpli apoi bidonul din izvorașul  care primește   zvăpăiat  monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate,  rostești în gând dorințe adânci.

La drum!

Soarele a dispărut, plouă, drumul  taie munții, lăsăm în spate culmile  albite de ninsoarea trecătoare, se zărește Sibiul, pe la 18 și vreo douăzeci  trecem în grabă, plouă, ne întovărășim cu Oltul..

Ajungem la mânăstirea Cornetu. 
Aceeași grabă!

Interesantă bisericuță. Citește aici!

  Impresionantă ușă are altarul-  ce minunăție  de  broderie aurită! N-am mai văzut nicăieri o așa  bijuterie.
Să întreb- nu am pe cine..

În spatele mânăstirii, un mic cimitir. Îmi atrage atenția o cruce, citesc, mă pripesc  în interpretare, recitesc, mă înfior măi Lenuță, măi Lenuță, când mai vii pe potecuță.

Da, ea s-a dus,  el știe că timpul  nu se întoarce..Profundă filozofie , în  simplitatea ei populară! 
 Profundă și dureroasă..

În autocar este liniște, toată lumea   a scuzat  ieșirea șoferului, care, deși bun profesionist,  are probleme de comunicare..printre brazi, se zăresc turnurile Mânăstirii Cozia, mă gândesc la Umbra lui Mircea, ascult  susurul  înăbușit al Oltului, repetând  numele  bătrânului Domn.. curge drumul, curge istoria, toate curg..//

 Urmează un moment cam anapoda- deși  este destul de târziu, ar mai fi ceva până la miezul nopții, s-a lăsat frigul, ghida propune  un popas..ai înțeles, pentru micii de Dedulești. 

Mici și bere, sfinți și cugetări,  așa suntem noi, balcanici din fire,  trecem ușor peste toate, uităm sau pierdem măsura. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Arsenie Boca.

un dar muzical de la modart:

”doar să mă strigați, și eu vă ajut!„

..fața lui strălucea. Când mă privea,  eu simțeam că mă arde, că mă arde privirea lui.

 Părintele Arsenie Boca, Mărturia  părintelui  Pantelimon

Este singura carte  despre Părintele Arsenie Boca, pe care am citit-o. 
Am cumpărat-o în urmă cu  aproape doi ani, când,  într-un  rece sfârșit  de toamnă, împreună cu  trei colege de școală am  pornit către mânăstirea Prislop.

Am ajuns  într-un fel de cuib,  încă verde, străjuit de copaci falnici, mângâind norii.
 Din toate părțile, curgeau  neobosite valuri  de  suflete, veneau  tineri și vârstnici,  români și străini, se opreau autocare, dacii vechi, mașini luxoase,  motociclete.
Se legănau  duios brazii!
Ploua mărunt.
 Ploua  și cu  buchete uriașe de flori.

În câteva ore, locul s-a acoperit  cu  mii  de petale multicolore.  Crizanteme, iriși, trandafiri, lalele își revărsau   generos culorile în  lumina zilei.
 O pace blândă  se cernea peste oameni și locuri, fără început, fără sfârșit.//

Mi-am amintit  de  firescul nefiresc al acelei zile,când am auzit,  la un post tv, absolut din întâmplare, o știre despre un  tânăr, ( sper  să fi  reținut corect, are 17 ani) care a aterizat,în timpul slujbei, la Prislop- da, am scris bine verbul-  respectivul personaj  a descins  din elicopterul propriu,  și-a făcut loc printre  oamenii care așteptau la rând și a mers să se închine la mormântul  Părintelui Arsenie Boca.

 Ascultând știrea,  mi-au venit în minte cuvintele de mai jos:

Omul se  roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările. 
Socotițí acum,  care  de cine să asculte  mai întâi?
Arsenie Boca

oamenii sunt aici

pe pământ, spre binele semenilor lor. Deci, ori învață-i, ori rabdă-i. Marcus Aurelius

Se întâmplă , rareori, dar se întâmplă,  să am ceva  foarte important de făcut, presant chiar, și, cu toate astea, să tot amân.
Studentă fiind, în plină sesiune,  înconjurată de  cărți, notițe, fișe, caiete- o harababură  al cărei rost doar eu îl știam- ei, bine, tocmai atunci  mi se făcea somn. O colegă , eram la cămin, cinci fete într-o cămăruță, cu fața spre  oraș-  minune mare toamna!-Grațiela zicea: hai, fată, să înfigem  doar cinci minute cornu în pernă.
 La comandă,    lăsam  totul  vraiște  și  închideam ochii. Nu mai știu cine pe cine  trezea.
Era atât de faină odihna aceea - somn pe apucate!
 Astăzi am ceva important de rezolvat, nu pentru mine, este o promisiune, dar, vorba domnului Djuvara, ține-te de cuvânt! 
Gata, gata, am înțeles,  doar o clipă- uite , cu ochii închiși, am luat o carte de pe noptieră și am deschis-o la întâmplare.
 O pagină! O pagină și atât..
 Zice că  Mântuitorul și Sfântul Petru mergeau  dintr-o cetate într-alta, să-i învețe pe oameni răbdarea.
 Sfântul Petru obosise de tot, abia se mai putea mișca.
I se făcuse o foame , da ce foame..Mântuitorul îl tot îndemna: haide, Petre, haide,  că o să-ți arăt zidul marginii răbdării omenești.
 Vremea, tot mai rea, puterile tot mai puține.
Cade atunci, moartă, la picioarele lor, o pasăre.
 Atât de hămesit era Sfântul Petru, că vrea să o mănânce . 
Părintele său  îl privește, îi ia pasărea din mâna  înghețată de ger, și bate cu ea în  zidul  din fața lor.
 Pe loc se deschide o poartă.

Dincolo de ea-,livezi înflorite, păsări cântătoare, iarbă și miresme. 
O masă plină cu  toate bunătățile.
 Aș putea să spun sfârșitul povestioarei,  parcă  tot mai bine ar fi să-l  găsim împreună. Da?
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

mi-aș lua lumea în cap

Trebuie doar să aleg bine direcția!
La cei  33 de ani ai lui, este total dezamăgit.
Îl știu  de pe vremea când  bunica  îl învăța să facă primii pași- părinții despărțiți, mama  a fugit cu un neamț, tatăl  s-a apucat de beție.
 El, copil bun, a  învățat carte. S-a făcut inginer. A  muncit în mai multe locuri. S-a mulțumit  și cu mult și cu puțin. Rămas șomer, s-a apucat de agricultură. Sere.
 Legume.
 Muncă enormă, din zori până  când  răsărea luna  de după  turla bisericii.  Câștig? Aș! Nu vezi  că omul vrea să cumpere cât mai ieftin? Știe el  cât mă costă,  cât m-am împrumutat, când o să-mi plătesc toate datoriile?
Și-a lăsat barbă. Mă uit la el, încercând să aflu ceva din copilul de odinioară.
Ochii. Da! ochii  jucăuși,   de culoarea nucii necoapte.
Mi-a venit în minte o parabolă.. autorul- Părintele Arsenie Boca.
Zice că era undeva un om tare nevoiaș. O ducea greu, mereu   tot mai greu. Într-o noapte, i s-a ivit în vis Dumnezeu.
- Vezi tu stânca aceea, fiule?
Du-te și  muncește pentru mine!
Omul a trecut la muncă- de dimineața, până  dincolo de miezul nopții. Oamenii îl vedeau, se uitau,  se mai găsea câte unul care îi da o mână de ajutor. Parcă s-ar fi clintit  colosul cu o idee,  câțiva milimetri.
 Tot mai obosit, omul a adormit acolo,  cu capul pe uneltele lui de muncă.
 I s-a ivit,  în  vis, satana.
-Prost ești, omule!! la ce bun atâta  muncă de ocnaș?  Nu vezi  ce este în jurul tău? nu trebuie să muncești deloc. Banii se fac și altfel. Trebuie doar să fii isteț.
Omul s-a trezit  buimac: ce să facă? încotro s-o ia?
S-a culcat. Cu gândul la Dumnezeu.
El i  s-a arătat în vis.
-De ce te zbuciumi atât , omule? Eu nu ți-am spus să muți stânca, ți-am spus să muncești.
 Uită-te la tine- ești  frumos, ești încercat, rezistent, călit.
Ai toată viața înainte!
Nu poți face minuni. Doar eu pot să mut stânca.//
 Mă gândisem să-i spun   tânărului meu  cunoscut povestioara.
Nu știu ce să fac..tu ce zici?
 Un dar de la Ottilia!

trecutul s-a întors acasă!

Am  fost în Sibiu, de câteva ori, mai mult în trecere. Mereu am regretat că  nu m-am oprit pentru câteva zile.

 Astăzi, o prietenă, întoarsă  din  zona  în care și-a petrecut  două săptămâni  de vacanță, mi-a trimis un mail. 

Și o însemnare.

O poezie, pe care a descoperit-o la intrarea în  biserica Sădinca.
Am  căutat  informații și ce am aflat m-a pus pe gânduri. //
 Locul are o poveste  tulburătoare: în urmă cu mai bine de treizeci de ani, sătenii au fost anunțați că a sosit vremea  modernizării, iar  așezarea lor va fi  demolată.
 Ei vor fi strămutați. 
Pe atunci, Sadinca era un sat frumos, cu gospodari  harnici și iubitori ai tradițiilor  moștenite din moși strămoși. Creșteau acolo cele mai nobile  vii din Transilvania .
Lumea era bună , frumoasă și  liniștită.
Vestea  i-a cutremurat pe toți.
Neavând  nicio scăpare, oamenii și-au dărâmat, cu propriile lor mâini, casele. Unii  au adunat cărămidă cu cărămidă . Le-au încărcat  cum au putut, în căruțe, camioane, remorci.  
Au luat-o de la capăt, zidindu-și case în apropierea orașului.
Drama acestor oameni  s-a adâncit, pentru că sistematizarea  s-a oprit.
 Viața lor s-a împrăștiat în  cele patru zări.//
Părintele Arsenie Boca i-a  prezis unui  copil  ardelean, care tocmai împlinea zece ani, că se va face călugăr . Și va construi o mânăstire.
Monahul David și-a adus satul înapoi, înălțând,  pe locul așezării bunilor săi,  schitul Sădinca.//

Un lung tren ne pare viata. Ne trezim in el mergand, Fara sa ne dam noi seama, Unde ne-am suit si cand. Fericirile sunt halte, Unde stam cat un minut, Pana bine ne dam seama, Suna, pleaca, a trecut. Iar durerile sunt statii Lungi, de nu se mai sfarsesc Si in ciuda noastra parca, Tot mai multe se ivesc. Arzatori de nerabdare, Inainte tot privim, Sa ajungem mai degraba La vreo tinta ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe si dureri, Noi traim hraniti de visuri Si-nsetati dupa placeri. Multi copii voiosi se urca. Cati in drum n-am intilnit, Iar cate un batran coboara, Trist si frant, sau istovit. Vine-odata insa vremea, Sa ne coboram si noi. Ce n-am da atunci o clipa, Sa ne-ntoarcem inapoi? Dar pe cand, privind in urma, Plangem timpul ce-a trecut, Suna goarne VESNICIEI:  Am trait si n-am stiut .// cât învățăm din ce aflăm? ascultă, te rog, și muzica-