trecutul s-a întors acasă!

Am  fost în Sibiu, de câteva ori, mai mult în trecere. Mereu am regretat că  nu m-am oprit pentru câteva zile.

 Astăzi, o prietenă, întoarsă  din  zona  în care și-a petrecut  două săptămâni  de vacanță, mi-a trimis un mail. 

Și o însemnare.

O poezie, pe care a descoperit-o la intrarea în  biserica Sădinca.
Am  căutat  informații și ce am aflat m-a pus pe gânduri. //
 Locul are o poveste  tulburătoare: în urmă cu mai bine de treizeci de ani, sătenii au fost anunțați că a sosit vremea  modernizării, iar  așezarea lor va fi  demolată.
 Ei vor fi strămutați. 
Pe atunci, Sadinca era un sat frumos, cu gospodari  harnici și iubitori ai tradițiilor  moștenite din moși strămoși. Creșteau acolo cele mai nobile  vii din Transilvania .
Lumea era bună , frumoasă și  liniștită.
Vestea  i-a cutremurat pe toți.
Neavând  nicio scăpare, oamenii și-au dărâmat, cu propriile lor mâini, casele. Unii  au adunat cărămidă cu cărămidă . Le-au încărcat  cum au putut, în căruțe, camioane, remorci.  
Au luat-o de la capăt, zidindu-și case în apropierea orașului.
Drama acestor oameni  s-a adâncit, pentru că sistematizarea  s-a oprit.
 Viața lor s-a împrăștiat în  cele patru zări.//
Părintele Arsenie Boca i-a  prezis unui  copil  ardelean, care tocmai împlinea zece ani, că se va face călugăr . Și va construi o mânăstire.
Monahul David și-a adus satul înapoi, înălțând,  pe locul așezării bunilor săi,  schitul Sădinca.//

Un lung tren ne pare viata. Ne trezim in el mergand, Fara sa ne dam noi seama, Unde ne-am suit si cand. Fericirile sunt halte, Unde stam cat un minut, Pana bine ne dam seama, Suna, pleaca, a trecut. Iar durerile sunt statii Lungi, de nu se mai sfarsesc Si in ciuda noastra parca, Tot mai multe se ivesc. Arzatori de nerabdare, Inainte tot privim, Sa ajungem mai degraba La vreo tinta ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe si dureri, Noi traim hraniti de visuri Si-nsetati dupa placeri. Multi copii voiosi se urca. Cati in drum n-am intilnit, Iar cate un batran coboara, Trist si frant, sau istovit. Vine-odata insa vremea, Sa ne coboram si noi. Ce n-am da atunci o clipa, Sa ne-ntoarcem inapoi? Dar pe cand, privind in urma, Plangem timpul ce-a trecut, Suna goarne VESNICIEI:  Am trait si n-am stiut .// cât învățăm din ce aflăm? ascultă, te rog, și muzica-