unde o fi brâul de lână?

„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul...

 Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...„ 

Alecu  Russo, Cântarea  României„

Printre rafale de  vânt și plesnet de ploaie, trenul  aleargă spre  București.

 Undeva, pe  stânga, cum vii dinspre  Titu, în mijlocul  câmpiei,  niște  ciobani și-au construit o  stână.  Sărăcăcioasă, dacă   este  doar  să vezi  cum bietele oițe se  bulucesc una într-alta  în  frig și  noroi. Câțiva dulăi   stau de pază.  

Dincolo de  gardul șubred, din fuga trenului, zărești,amestecat cu pietre, ciulini și frunze, un maldăr uriaș de  lână albă.

Zace acolo, probabil, din vremea căldurilor mari  ale  lui cuptor.

Nevalorificată.

Să te întrebi  ce păzește domnul acela care  zicea că oaia este o statuie?

Te întrebi. 

Și?

  Gândul meu scotocește  undeva în memorie. 

 Văd  degete  iuți  răsucind  fir de  fuior, aud  mișcarea  plăcut-adormitoare a fusului  pe care se adună  munca serilor  de iarnă a  multor femei  harnice  din neamul  nostru, împletită  de aceleași neobosite  degete în pulovere, ciorapi, mănuși, fulare.

 Pentru  toată  familia!

După amiază, într-un mare mall bucureștean,  aveam  să   găsesc răspunsul nedumeririlor mele: pe  zeci  de umerașe, înghesuindu-se una într-alta, se arată  doritorilor multicolore  lucrături subțirele, de care  stă agățat  petecuțul:50/%viscoză, 25% polyamide,  30%polyester, made în China,  made  oriunde...

Cu gândul la Don Quijote

Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte.
O fi așa, nu zic nu...

După ce am citit povestea de pe  blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. 
Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul.
Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. 
Mi-am dăruit-o chiar eu.
Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor  de  vânt .
La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore
Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-

o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată.
Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă.
Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient .
Altceva, însă, voiam eu să spun.
Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. 
Pur și simplu nu am putut. 
Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou.
Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea.
Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... 
 După mai bine de doi ani, astăzi  este prima oară, când, am  văzut gol locul de pe  mâna stângă...

rătăciri

Îmi place să privesc lumea din tren. 
Lumea de lângă mine, mereu alta, alte vorbe, alte stări.
Lumea de dincolo de fereastră.
 Același anotimp, mai mulțí maci,  mult verde proaspăt, undeva se culeg cartofii, alături  cineva răscolește pământul cu  vechiul plug ,  găsit prin  magazia   moștenită de la bunici, pufăie și un tractor..

 Îmi place și cartea pe care o citesc- destin, hazard, revoluție,  tineret,  lux,  viață boemă, hippy, modernism.

 Mario Vargas LLosa, , căruia Academia Suedeză i-a acordat în  2010 Premiul Nobel pentru literatură,  pierde și adună, după  niște ani buni , un băiat bun și  o fată nesăbuită, doi  peruani,  foști iubiți   platonici în adolescență– ce mică este lumea- în Parisul  incandescent al anilor  de după 1960.

El, un romantic incurabil,  traducător și  funcționar la Unesco, ea, fata nesăbuită,  devenită  femeia fatală, calculată, mult prea cochetă..

și dacă banii n-ar fi fericirea,  fată rea?

-Nu știu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardo.. Ce știu sigur  e că  nu-i treaba aia romantică și dulceagă care  e pentru tine.

Banii oferă siguranță, te apară, îți permit să te bucuri din plin de viață, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poți atinge….

Tu ești un om bun, dar ai un  defect îngrozitor: lipsa ta de ambiție.

Ești mulțumit cu ce ai  obținut, așa-i?...

N-am știu  ce să-i răspund..

Deunăzi am văzut pe fb  câteva fotografii - fostele mele eleve s-au distrat  la balul  de absolvire a liceului. Rochii lungi, transparente,  negre, fără spate.. am văzut apoi că și în alte orașe  moda este cam aceeași, dacă  nu  chiar mult mai pre(ten)țioasă..

Câtă vreme  îți păstrezi doza ta de romantism, rămâi o persoană mediocră?

un dar de la modart-

lacrimă roșie

Pâlpâiri sfioase, joc indecis în verdele crud  al amiezii!
 Roșu !
Roșu inconfundabil! 
Nerostite promisiuni în fuga trenului.  
Suave flori umanizate, câteva petale ușoare,fine ca o fustiță transparentă,pudică totuși.
O decență firească, femeiască, chiar dacă macul, în povestea lui, trebuie să fi fost bărbat.

Vântul  poartă semințele cum vrea el, din mijlocul câmpului până în fața unui peron tocit de timp și de ploi.
Licăriri stacojii printre cioburi, șine, pietricele, scrâșnet de roți, pași, gânduri, promisiuni, batiste, geamantane doldora de visuri.
Macul dictează lecția  vieții.
Splendoare, curaj, veșnicie  de-o clipă, firicel firav într-o lume care aleargă...

citim lumea pe dos

 și pretindem că ne înșală. Rabindranath Tagore

 Te-ai gândit vreodată  cât valorează lumea?
Ei bine,  așa suna  întrebarea de baraj, pe care am primit-o aseară,  de la nepotul meu, școlarul  pe care, în vară,  îl așteaptă primul lui mare examen de intrare în viață-admiterea  în liceu. 
Suprasaturat de  teste , contrageri, expansiuni ( gramaticale),  interpretări de  poezii la prima vedere,  m-a provocat la o discuție  pentru care eram total nepregătită..
Bineînțeles că n-am știu să răspund.
 Este un număr   în care se adună trilioane de  catralioane și infinit de  multe zerouri.
 Cum să evaluezi acest pestriț colos și la ce bun, m-am întrebat  cerându-i lui o explicație..//
Dimineața mea a început devreme, ninge, mașina se strecoară  greoi, la ora asta toți  bucureștenii pleacă la  serviciu, în unele locuri se merge bară la bară, așa că eu și nepotul- el în drum către școală, eu în drum către gară,  avem vreme să  mai dăm o raită prin gramatică..
Mă fascinează gările cu vânzoleala lor matinală, lumea se duce și vine,  sosesc și pleacă trenuri, gânduri, probleme, râsete zgomotoase-m-am oprit  pentru o cafea fierbinte, până la plecarea trenului meu  am ceva timp, uite la masa vecină un  grup interesant -  câteva chinezoaice  fac fotografii,  par a fi studente, vecinul lor  se distrează cu căștile pe urechi, un  negru  privește  atent  jocul  fetelor, ce multe femei fumătoare trec prin fața ferestrei...
 Geamantane cu etichete internaționale, sacoșe  autohtone,  doi cerșetori,  o tânără   își  cară cu greu copilul rebegit de frig..
În tren e cald și bine, dincolo de fereastră albul este tot mai alb, case și drumuri, turle și sate, lumea și prețul ei.
Risc o întrebare, promite-mi că nu te superi- cât costă lumea ta?//
Unul dintre eroii cărții mele,  căpitan de vapor, se îndrăgostește în fiecare port, dar îi trece de cum pleacă..  zece pagini mai departe O femeie care își câștigă existența, coboară   social, oricât de respectabilă  i-ar fi ocupația, zice tot căpitanul.

  Nu te speria,acțiunea se petrece pe la  1845, în Valparaiso.

 Alte vremuri, altă lume!//
Controlorul este însoțit  de două doamne foarte  încruntate- nici n-ai zice că este criză, uite că a  apărut și supercontrolul, măi fir-ar să fie, patru  ceferiști și vreo zece călători. //

N-ai cum să nu auzi   ce mai vorbește lumea:
-Domle,  vin din Franța-povestește  domnul  de vis-a vis,proaspăt  întors din orașul de pe Sena, în paranteză  spun, cam   subțirel îmbrăcat pentru vremea de afară,  sacou verzui  de stofă, destul de șifonat,  pantofi împletiți, mă rog, asta e, adresându-i-se   suficient de tare vecinului de alături. 

Interlocutorul   se arată foarte impresionat de noutăți..așa, ia zi, domle ,ia zi  cum e acolo?

 Cum e? pe masă, cum se pune la noi apă în borcan, la ei se toarnă vin. Bei cât vrei.
 Domle, dacă ar fi așa pe aici, ăștia ar fura toate  borcanele..și ar fi beți pe toate drumurile..
 Mă întorc la cartea mea.. O femeie care are  o frunte de  măcar două degete nu se căsătorește  pentru a fi distrată, ci pentru a fi întreținută.. 

Ce vremuri! Ce lume!
Și  să-ți mai spun ceva- este prima oară când  găsesc scrisă expresia  să i se dezbumbeze jachețica..ce zici de   un asemenea verb?

...despre ce  nu se vorbește nu există..//
Sper să nu te fi  supărat nedumeririle mele..

în caleașca toamnei

trecutul s-a întors acasă!

Am  fost în Sibiu, de câteva ori, mai mult în trecere. Mereu am regretat că  nu m-am oprit pentru câteva zile.

 Astăzi, o prietenă, întoarsă  din  zona  în care și-a petrecut  două săptămâni  de vacanță, mi-a trimis un mail. 

Și o însemnare.

O poezie, pe care a descoperit-o la intrarea în  biserica Sădinca.
Am  căutat  informații și ce am aflat m-a pus pe gânduri. //
 Locul are o poveste  tulburătoare: în urmă cu mai bine de treizeci de ani, sătenii au fost anunțați că a sosit vremea  modernizării, iar  așezarea lor va fi  demolată.
 Ei vor fi strămutați. 
Pe atunci, Sadinca era un sat frumos, cu gospodari  harnici și iubitori ai tradițiilor  moștenite din moși strămoși. Creșteau acolo cele mai nobile  vii din Transilvania .
Lumea era bună , frumoasă și  liniștită.
Vestea  i-a cutremurat pe toți.
Neavând  nicio scăpare, oamenii și-au dărâmat, cu propriile lor mâini, casele. Unii  au adunat cărămidă cu cărămidă . Le-au încărcat  cum au putut, în căruțe, camioane, remorci.  
Au luat-o de la capăt, zidindu-și case în apropierea orașului.
Drama acestor oameni  s-a adâncit, pentru că sistematizarea  s-a oprit.
 Viața lor s-a împrăștiat în  cele patru zări.//
Părintele Arsenie Boca i-a  prezis unui  copil  ardelean, care tocmai împlinea zece ani, că se va face călugăr . Și va construi o mânăstire.
Monahul David și-a adus satul înapoi, înălțând,  pe locul așezării bunilor săi,  schitul Sădinca.//

Un lung tren ne pare viata. Ne trezim in el mergand, Fara sa ne dam noi seama, Unde ne-am suit si cand. Fericirile sunt halte, Unde stam cat un minut, Pana bine ne dam seama, Suna, pleaca, a trecut. Iar durerile sunt statii Lungi, de nu se mai sfarsesc Si in ciuda noastra parca, Tot mai multe se ivesc. Arzatori de nerabdare, Inainte tot privim, Sa ajungem mai degraba La vreo tinta ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe si dureri, Noi traim hraniti de visuri Si-nsetati dupa placeri. Multi copii voiosi se urca. Cati in drum n-am intilnit, Iar cate un batran coboara, Trist si frant, sau istovit. Vine-odata insa vremea, Sa ne coboram si noi. Ce n-am da atunci o clipa, Sa ne-ntoarcem inapoi? Dar pe cand, privind in urma, Plangem timpul ce-a trecut, Suna goarne VESNICIEI:  Am trait si n-am stiut .// cât învățăm din ce aflăm? ascultă, te rog, și muzica-

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.