doar în fața amintirilor, spunea maestrul Octavian Paler.
În după- amiezile de sâmbătă, începutul lui octombrie avea o strălucire lipicioasă de miere. Așteptam cu sufletul la gură să treacă ultima oră.
Împăturit cu grijă,biletul de voie, semnat cu zgârcenie vizibilă de pedagogă, aștepta cuminte în buzunarul mapei albastre..
12 km până acasă.
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.
Ne adunam cel puțin zece liceeni din satele înșirate pe șoseaua, al cărei capăt nu știu nici astăzi unde se oprește.
Eram cei mai fericiți!! Două zile, din nou acasă!
Luni dimineață, devreme, unul dintre părinți mă conducea în stația deja aglomerată.
Se circula mult.
Dacă îmi întâlneam colegele de școală, nu simțeam imediat durerea despărțirii de casă.Era un fel de arsură în piept, care se ascuțea de cum zăream silueta înaltă, cu toate ferestrele luminate, deschisă privirilor pe toată lățimea străzii dinspre drumul național.
Liceu teoretic renumit, exigență maximă!
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu , nu mai spun de babacu..
Primele două ore din fiecare săptămână le petreceam în atelier, fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar, începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată.
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu , nu mai spun de babacu..
Primele două ore din fiecare săptămână le petreceam în atelier, fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar, începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată.
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.
La proba de control, m-am oprit într-o plută de pe marginea terenului de sport. Și curtea școlii era atât de mare..
Nu mi-am putut explica cum am ochit-o.
Cred că din cauza asta nu mi-am dorit niciodată să conduc o mașină.
Cu fiecare despărțire, murim câte puțin.
Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?
Nimic nu mai seamănă după aceea, este, de fiecare dată, altceva.
Când a plecat fiul meu cel mare prima oară cu mașina proprie din parcarea unde se juca de-a v-ați ascunselea, am simțit un fior de bucurie, dar și de tristețe.
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!
Când am pierdut din ochi Dacosul , strecurându-se pe străzi, ceva mă zguduia din adâncuri..
Fiul meu cel mic pleca departe, era student la Toulouse, 19 ani, singur , într-o lume necunoscută.
îndrăznesc să te întreb:când ai conștientizat o despărțire?
