cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.

când suntem egali cu zeii?

 doar în  fața amintirilor, spunea maestrul Octavian Paler.

 În  după- amiezile de sâmbătă, începutul lui octombrie avea  o strălucire lipicioasă de miere. Așteptam cu sufletul la gură să treacă ultima oră.

 Împăturit cu grijă,biletul de voie, semnat cu zgârcenie vizibilă de pedagogă, aștepta cuminte în buzunarul mapei albastre..

 12 km  până acasă. 
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau  cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București  trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.

Ne adunam cel puțin zece liceeni din satele înșirate pe șoseaua, al cărei capăt nu știu nici astăzi unde se oprește.

Eram cei mai fericiți!! Două zile, din nou acasă!

Luni dimineață, devreme, unul dintre părinți mă conducea în stația deja aglomerată.

 Se circula mult.

Dacă îmi întâlneam colegele de școală, nu simțeam imediat durerea despărțirii de casă.Era un fel de arsură în piept, care se ascuțea de cum  zăream silueta înaltă,  cu toate ferestrele luminate, deschisă privirilor pe toată lățimea străzii dinspre drumul național.

 Liceu teoretic renumit, exigență maximă!
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu  , nu  mai spun de babacu..
   Primele  două ore din fiecare săptămână le petreceam în   atelier,  fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar,  începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată. 
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.

   La proba de control, m-am oprit  într-o plută de pe marginea terenului de sport. Și curtea școlii era atât de mare..

 Nu mi-am putut explica  cum am ochit-o.

Cred că din cauza asta  nu mi-am dorit  niciodată  să conduc  o mașină.

Cu fiecare despărțire, murim câte puțin.

Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?

Nimic nu mai seamănă după aceea, este, de fiecare dată,  altceva.

Când a plecat fiul meu cel mare prima oară cu mașina proprie din parcarea unde se juca de-a v-ați ascunselea, am simțit un fior  de bucurie, dar și de tristețe. 
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!

Când  am pierdut din ochi  Dacosul , strecurându-se pe străzi,  ceva mă zguduia din adâncuri..

Fiul meu cel mic pleca departe, era student la Toulouse, 19 ani, singur , într-o lume necunoscută.

 îndrăznesc să te întreb:când ai conștientizat o despărțire?