marți, 23 august 2011

când suntem egali cu zeii?

 doar în  fața amintirilor, spunea maestrul Octavian Paler.

 În  după- amiezile de sâmbătă, începutul lui octombrie avea  o strălucire lipicioasă de miere. Așteptam cu sufletul la gură să treacă ultima oră.
 Împăturit cu grijă,biletul de voie, semnat cu zgârcenie vizibilă de pedagogă, aștepta cuminte în buzunarul mapei albastre..
 12 km  până acasă. 
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau  cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București  trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.
Ne adunam cel puțin zece liceeni din satele înșirate pe șoseaua, al cărei capăt nu știu nici astăzi unde se oprește.
Eram cei mai fericiți!! Două zile, din nou acasă!

Luni dimineață, devreme, unul dintre părinți mă conducea în stația deja aglomerată.
 Se circula mult.
Dacă îmi întâlneam colegele de școală, nu simțeam imediat durerea despărțirii de casă.Era un fel de arsură în piept, care se ascuțea de cum  zăream silueta înaltă,  cu toate ferestrele luminate, deschisă privirilor pe toată lățimea străzii dinspre drumul național.
 Liceu teoretic renumit, exigență maximă!
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu  , nu  mai spun de babacu..
   Primele  două ore din fiecare săptămână le petreceam în   atelier,  fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar,  începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată. 
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.
   La proba de control, m-am oprit  într-o plută de pe marginea terenului de sport. Și curtea școlii era atât de mare..
 Nu mi-am putut explica  cum am ochit-o.
Cred că din cauza asta  nu mi-am dorit  niciodată  să conduc  o mașină.
Cu fiecare despărțire, murim câte puțin.
Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?
Nimic nu mai seamănă după aceea, este, de fiecare dată,  altceva.
Când a plecat fiul meu cel mare prima oară cu mașina proprie din parcarea unde se juca de-a v-ați ascunselea, am simțit un fior  de bucurie, dar și de tristețe. 
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!
Când  am pierdut din ochi  Dacosul , strecurându-se pe străzi,  ceva mă zguduia din adâncuri..
Fiul meu cel mic pleca departe, era student la Toulouse, 19 ani, singur , într-o lume necunoscută.
 îndrăznesc să te întreb:când ai conștientizat o despărțire?

32 de comentarii:

  1. Din pacate le-am constientizat pe toate.Dar dupa ce am crescut mi-am dorit sa mai fiu copil si sa visez si asta mi-a fost refugiul.
    Dar nu voi putea simti niciodata zdruncinarea,ruperea pe care o simte o mama cind ii zboara puiul din cuib!

    RăspundețiȘtergere
  2. Amintiri,amintiri..Indraznesc sa raspund..De mai multe ori...

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, le simt asa cum cu mare tandrete si mult suflet le-ai descris si tu!

    RăspundețiȘtergere
  4. Prima data cand am ramas singura, in Cluj, studenta...au urmat apoi muuuuulte altele...

    RăspundețiȘtergere
  5. Cu durere spun, de fiecare dată...
    Îmbrățișări!

    RăspundețiȘtergere
  6. :)
    Sarut'mana!
    De fiecare data am constientizat despartirile... chia rsi pe cele temporare, si inca din frageda pruncie.
    De cate ori plecam in tabere (incepand cu clasa a II-a) sau in vacante pe te miri unde, fara parinti... despartirea de mama o simteam cea mai acuta.
    :))
    Acum depinde cat de atasati suntem de persoana de care ne despartim.
    Ca daca nu suntem atasati, nu constientizam despartirea pentru ca... nu o simtim!
    :))

    RăspundețiȘtergere
  7. :)
    "cand suntem egali cu zeii?"
    Nu suntem egali cu oamenii dara cu zeii!
    :))

    RăspundețiȘtergere
  8. Felul cum gandeam inainte nu conteaza; imi impun sa nu conteze...
    De un timp sunt convins ca ii voi reintalni pe toti; aici, Dincolo...

    RăspundețiȘtergere
  9. @fosile,
    Cred că nu există fior mai profund decât acela dintre mamă și copilul ei.
    Rămâne toată viața!

    RăspundețiȘtergere
  10. @ virusverbalis,
    Bine ai venit!

    Chiar și amintirile frumoase lasă dureri, așa-i?

    RăspundețiȘtergere
  11. IonelMuscalu,
    Când asemenea gânduri mi le spune poetul, le iau ca pe un compliment! Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  12. Salmi,
    Viața asta ne dă atâtea dificile teme..în fiecare clipă.
    Zile faine îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  13. Vera,
    Ești un copil atât de bun! N-ar trebui să ai parte de suferință!!!

    RăspundețiȘtergere
  14. Andrei,
    Tot încerc să „ghicesc„ omul din spatele cuvintelor. Chiar dacă ești de multe ori realist până la asprime, ai un suflet cald. Se simte iubirea pentru mama.
    Orice am spune, oricâte alte iubiri țesem într-o viață, nimic nu o egalează pe aceea dintre MAMĂ și copiii ei. Este UNICĂ!!
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  15. Andrei,
    Știi de ce îmi place cugetarea maestrului, cuprinsă într-un singur enunț? pentru că ne înalță, fie doar cu speranța.
    Sigur că nu pot fi argumente de niciun fel în a o demonstra, dar, pentru o clipă, îi simțim și pe zei atinși de melancolie.

    RăspundețiȘtergere
  16. @Daurel,
    Aveți o filozofie , într-un fel, optimistă! Pe mine mă liniștește ce spuneți!
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  17. :)
    Nu te pot contrazice absolut deloc.
    E-adevarat,iubirea de mama (si dinspre mama spre copil, si dinspre copil inspre mama) este UNICA (din toate punctele de vedere).
    Uite ca sunt in imposibilitatea de a imbraca haina lui "gica contra"!
    :))

    Pe mine nu reusesc sa ma inalte cuvintele unor maestri, ci faptele care ajung la inaltimea cuvintelor.
    De exemplu, ca tot suntem la subiectul "mama", ma inalta cand descopar cate o mama care-si sacrifica intreaga viata (plina de vcistitudini) pentru a creste frumos si armonios un copil.
    Acea mama este egala cu zeii!

    RăspundețiȘtergere
  18. Cuvintele lui Paler sunt ca o lovitură de forţă. Şi nu poţi să treci mai departe fără a te umple de ele, cu mare bucurie.
    Despărţire? În multe momente ale vieţii. Fiindcă viaţa este formată, într-o mare parte a ei, şi din despărţiri, nu numai din apropieri. Tocmai despărţirile induc ulterioarele apropieri. Şi invers, aş spune...

    Gânduri bune, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  19. Andrei,
    Cred că în fiecare mamă trăiește un suflet sacrificat, pentru fiecare dintre copiii ei. Când spus asta, mă refer, bineînțeles la mamele adevărate.
    Știi ceva? am întâlnit, ca dirigintă , și mame rele. Dar și mame prin adopție, de o frumusețe morală absolut extraordinară!
    Se întâmplă ca iubirea să nu fie răsplătită totdeauna.. sunt și asemenea situații, nu știu de ce , dar am întâlnit.

    Cuvintele maeștrilor?
    Multe, foarte multe îmi plac și mă conving.
    Se întâmplă ca unele să poată fi credibile doar celor care au trăit situații similare. Sau de excepție..
    Suntem diferiți.
    Și maeștrii sunt diferiți, așa-i?

    RăspundețiȘtergere
  20. Cris,
    Ți eu simt că între apropieri și despărțiri este o legătură absolută.Doar că o despărțire de ceva extraordinar poate avea ca urmare o rupere totală de frumusețe/încredere/ dragoste.
    Vulnerabilitățile nasc alte dureri..
    Multe ar fi spus.

    O zi bună vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  21. frumoase amintiri si tare frumoase vremuri!...

    RăspundețiȘtergere
  22. "Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?"
    Eu as putea sa-ti spun chiar si ziua, ora, minutul. Aveam 10 ani...Nascuta in Cluj, am copilarit intr-un orasel de provincie, acolo fiind repartizati parintii mei dupa terminarea facultatilor. Am fost extrem de fericita acolo. Dar parintii tanjeau dupa Cluj, tot pentru mine si fratele meu, se intelege...Erau alte scoli, alte posibilitati. Si oricum, era orasul natal. Dar stii, Gina, atunci cand am plecat de langa acel castel, acei pieteni unici, acea gradina incredibila si acea copilarie minunata, lipsita de griji, acel lac...acel parc, of, cate erau... m-am despartit definitiv atat de copilarie, cat si de o anume fericire?!
    Acel timp a fost si a fost o despartire pe care n-o voi uita.
    'În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!"
    Da, sunt mai fericita azi, dar tot datorita copilariei, de data acesta a fiicei mele si datorita ei, doar ei! :P
    Cat de frumos scrii despre copiii tai! Ma recunosc in dragostea imensa pe care le-o purtam, tu minunatilor tai baieti, eu odorului meu care e deja o domnisoara. Stii...cum trece timpul! Sa le dorim enorm de multa multa fericire! :)

    RăspundețiȘtergere
  23. Mirela,
    Este atât de frumos să păstrezi imagini vii!
    Sunt zestrea noastră nevăzută, cu valoare imposibil de prețuit..

    Cum simt despre copiii mei, așa simt!
    Nu este simplu să nu-i am aproape, dar totdeauna mi-am zis- dacă lor le este bine, mie îmi este foarte bine!!
    O seară frumoasă îți doresc!
    Să-ți trăiască talentata domnișoară!!

    RăspundețiȘtergere
  24. Si eu simteam durerea in piept de fiecare data cand plecam de acasa in timpul liceului, dar si mai mare a fost durerea cand am terminat liceul si am plecat pentru prima data la sute de kilometri de casa. Atunci am observat lacrima din ochiul tatei. Lacrimile mamei le-am vazut de multe ori cu mult timp inainte. Am avut atunci un mare nod in gat.

    Vor urma de acum despartirile de baietelul meu, care mi-a spus intr-o zi ca va veni timpul si pentru el sa plece de langa noi. Si m-a intrebat: A fost bine cand ai plecat tu de acasa?

    Urme

    RăspundețiȘtergere
  25. Gina
    Durere ? Nu cred că am resimţit aşa ceva.
    L-am educat (amîndoi) pe singurul nostru fiu, să fie singurul său stăpîn, să fie întreg şi să nu aibă nevoie de prea mulţi "araci".
    Şi-a făcut studiile departe de casă, a avut un stagiu de pregătire în Ge, iar acum, este în Canada.
    L-am pregătit să-şi trăiască viaţa sa, nu să împlinească cine ştie ce aşteptări de-ale noastre...
    Şi îndrăznesc să afirm că, despărţirea nu există.
    Ce să conştientizez ?
    Vorbim prin mess mai des decît o fac alţi părinţi cu copiii lor care stau la cinci minute distanţă de ei.
    Deci ?

    RăspundețiȘtergere
  26. Daca n-ar fi despartirile cum am mai putea gusta din savoarea revederilor?
    Si salutul "La revedere" s-a nascut tot dintr-o despartire.
    Tristetea despartirii de o comunitate nu poate fi atenuata decat de mangaierea semenilor din noua comunitate.

    RăspundețiȘtergere
  27. Pe toate le-am constientizat.
    Parca acum mi-e mai greu dupa ce baietii nostri au pornit pe drumul lor.

    RăspundețiȘtergere
  28. Ruxi,
    Mă liniștesc vorbele tale!!
    Zile bune îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  29. @Marycix,
    Bine ai venit!!
    Cred că noi, mamele, avem o rezistență strânsă undeva, în cel mai tainic colț de suflet.
    Ne dă curaj și încredere de a privi cu ochii larg deschiși toate câte sunt.
    O zi bună!

    RăspundețiȘtergere
  30. Tibi,
    Noi, oamenii , suntem diferiți, atât de diferiți, dar avem sentimente. Nu cred că nu ai, măcar din când în când, câte un fior..
    Și eu vorbesc foarte , foarte des cu fiul meu. Vine de două ori pe an. Mă duc și eu, dar sunt seri/nopți când simt acel ceva, ca un clește. Cred că așa suntem noi, mamele, trăim altfel.
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  31. Plano 10,
    Deseori înflorești atât de adânc gândurile!
    Da, cred că trăim într-o permanentă rotire de plecări , sosiri, întoarceri..
    Mulțumesc, mi-a plăcut să te citesc!

    RăspundețiȘtergere
  32. Așa-i , Gabi?
    Cu fiecare despărțire mai simțim o înțepătură..
    Sănătate multă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.