fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „

Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

m-a cuprins melancolia

gandindu-ma la viitor, asa ca m-am apucat sa fac dulceata de portocale. Este uimitor cum te inveselesti cand rupi feliile de portocale sau freci podeaua..
David  Herbert Lawrence//

 Sta pitulat intre doua blocuri.
 La parterul celui din dreapta.
 Ca si cum s-ar feri de ochii cumparatorilor.

Din cand in cand, trec pragul  buticului ticsit cu de toate,  chiar daca risc sa ma impiedic in sparturile  celor doua placi de gresie din fata usii, in care  se aduna de vreun an tot felul de maruntisuri, de care cumparatorii grabiti se debaraseaza cu nepasare.

Imi place zambetul ei cald.
  Admir sinceritatea rar de gasit la vanzatoare: astazi  nu am nimic din ce vreti dumneavoastra..

Fiica ei mi-a fost eleva.

Brusc,  fara vreo introducere,  mainile incep sa-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrima alearga rebela de sub pleoapa fardata in verde stins.

-Doamna diriginta, Lilica este un copil extraordinar!
 Nu stiu ce m-as face fara  ea, fara ajutorul ei.. si cuvintele isi dau drumul rostogolindu-se  in sir de pietricele..
patroana imi da 6 milioane vechi, barbatu aduce si el  8, fiu-meu a vrut la facultate in Bucuresti. M-am rugat de el, l-am implorat ..
Ce sa fac aici, mama? 

 Este la Robotica,  fara taxa, invata de-i sar capacele, stiti s-a dus la admitere cu bani de imprumut..

 Printre sughituri, vorbele ei  au ceva din  plesnetul unui bici.
Peste saptamana ,  mancam ce putem, strang pentru sambata, cand vine el acasa.
Ii gatesc pentru saptamana urmatoare, norocul meu e Lilica..
Credeti ca o sa rezist patru ani??//

)

când suntem egali cu zeii?

 doar în  fața amintirilor, spunea maestrul Octavian Paler.

 În  după- amiezile de sâmbătă, începutul lui octombrie avea  o strălucire lipicioasă de miere. Așteptam cu sufletul la gură să treacă ultima oră.

 Împăturit cu grijă,biletul de voie, semnat cu zgârcenie vizibilă de pedagogă, aștepta cuminte în buzunarul mapei albastre..

 12 km  până acasă. 
Îi parcurgeam pe jos, în grup, prin pădurea de aluni, umplându-ne buzunarele din mers, ascultând ecoul depărtării. Sau  cu vreo mașină de ocazie,de obicei rata de București  trecea cu un sfert de oră înaintea sosirii noastre.

Ne adunam cel puțin zece liceeni din satele înșirate pe șoseaua, al cărei capăt nu știu nici astăzi unde se oprește.

Eram cei mai fericiți!! Două zile, din nou acasă!

Luni dimineață, devreme, unul dintre părinți mă conducea în stația deja aglomerată.

 Se circula mult.

Dacă îmi întâlneam colegele de școală, nu simțeam imediat durerea despărțirii de casă.Era un fel de arsură în piept, care se ascuțea de cum  zăream silueta înaltă,  cu toate ferestrele luminate, deschisă privirilor pe toată lățimea străzii dinspre drumul național.

 Liceu teoretic renumit, exigență maximă!
Ce emoții, ce spaimă de domnișoara Lupescu, de dom Bălcescu  , nu  mai spun de babacu..
   Primele  două ore din fiecare săptămână le petreceam în   atelier,  fete și băieți, aceeași absurdă programă.
Nu știu cum de concepuse cineva un asemenea orar,  începeam cu cel mai stupid profesor, pe care l-am avut vreodată. 
Inflexibil, rău, cicălitor. El, cu mașinile lui de plantat cartofi, cu tractorul pe care nu l-am putut conduce.

   La proba de control, m-am oprit  într-o plută de pe marginea terenului de sport. Și curtea școlii era atât de mare..

 Nu mi-am putut explica  cum am ochit-o.

Cred că din cauza asta  nu mi-am dorit  niciodată  să conduc  o mașină.

Cu fiecare despărțire, murim câte puțin.

Știe oare cineva clipa când te desparți de copilărie, de adolescență, de un loc drag, de niște vorbe speciale?

Nimic nu mai seamănă după aceea, este, de fiecare dată,  altceva.

Când a plecat fiul meu cel mare prima oară cu mașina proprie din parcarea unde se juca de-a v-ați ascunselea, am simțit un fior  de bucurie, dar și de tristețe. 
În locul copilului, un bărbat îmi spunea sărut mâna, mami!

Când  am pierdut din ochi  Dacosul , strecurându-se pe străzi,  ceva mă zguduia din adâncuri..

Fiul meu cel mic pleca departe, era student la Toulouse, 19 ani, singur , într-o lume necunoscută.

 îndrăznesc să te întreb:când ai conștientizat o despărțire?